"Zăcea în spatele unui bloc din Giurgiu, acoperită cu paie, frunze și… smoală. Multă. Îngrozitor de multă.
Ca o statuie neagră, încremenită pe ciment.
Blana îi era topită. Pielea – încinsă de soare. Trupul – blocat în propria-i cușcă.
Nu era niciun strop de smoală în jur. Nicio baltă. Niciun recipient. Nimic.
Doar ea.
Așezată acolo de cineva, poate.
Sau lăsată să moară – cu încetinitorul, în liniște.
Nici nu știam, la început, dacă mai e vie.
Dar apoi a clipit.
Și am început cursa.
De două zile, încercăm să o eliberăm. Din fiecare centimetru de smoală lipită de piele. Din fiecare strat de agonie.
Am pierdut unghii. Am pierdut nopți.
Avem casa plină de urme negre. Cabinetul la fel.
Dar ea — încă luptă.
Astăzi am ajuns până la burtică.
Și am înțeles.
E mamă.
Avea pui. Undeva. Poate morți. Poate abandonați. Poate încă așteptând-o.
Sânii goi, trași, ne-au spus tot ce trebuia să știm.
Ea nu plânge. Nu urlă.
Doar ne privește cu ochi mari, calzi, plini de rușinea unui animal care nu mai poate face nimic pentru nimeni.
Dar inima îi bate. Pentru ea. Pentru ei. Pentru cineva.
Și atâta timp cât bate, noi nu ne oprim."
