Mă întreb câteodată în ce măsură exteriorul reflectă interiorul şi oare câţi dintre noi poartă măşti? Ni le dăm vreodată jos? Măcar seara înainte de culcare?
 
De dragul societăţii vrem să părem oameni normali. Dar, dragă societate...defineşte normalitatea. Ce crezi tu despre asta este întotdeauna ceea ce cred şi eu? Mă judeci uneori fără sa-mi ştii măcar numele întreg şi îţi bagi coada până acolo unde şi mie îmi este teamă să mai intru. De asta mă ascund de tine. Şi te mint. Şi tu nu te prinzi. Îmi bagi pe gât oameni care ma provoacă în cel mai mizerabil mod, apoi îi iei înapoi, le speli creierul şi le mai dai o dată drumul la luptă. Le induci regrete şi o dragoste falsă. Şi ei se supun. Mă vânează, mă folosesc şi apoi mă aruncă. Îi numeşti prieteni.
 
Mi-am pierdut transparenţa acum câţiva ani, atunci când mi-am dat seama că poate tu eşti aia care spune cine intră în viaţa mea, dar eu hotărăsc cine rămâne. Pentru că cei care sunt acum în jurul meu se pot număra pe degetele de la o mână, dar sunt cei care contează. Ei sunt oamenii din viaţa de dincolo de uşa pe care tu nu o poţi sparge. Îi numesc prieteni.
 
Ceea ce trăiesc zilnic în ochii lumii este doar paltonul de iarnă care mă apără de frig. Sub el sunt eu în lumea în care prietenii sunt acolo indiferent ce aş face. Nu ma judecă şi nu-mi dau sfaturi care să îi avantajeze pe ei. Nu mă lasă în urmă, indiferent cât de lentă aş fi. Sunt într-adevar unii care decid la un moment dat să plece. Şi alţii care nu mă iartă pentru că i-am dezamăgit. 
 
Asta nu le ştirbeşte din valoare. Sunt fericită că în interior încă mai sunt locuri ocupate, iar cele care au rămas libere sunt doar goluri pline de dor care în timp se vor transforma în amintiri.