C.HMP

Buna Hampu-Cristina,
          
          ☀️Curând am început capitole noi la "Cea Mai ScAnDaLoAsĂ DRAGOSTE" dacă îți place ce scriu dă-i un vot. 
          Mulțumesc anticipat ❤️ 
          
          https://www.wattpad.com/story/409200120?utm_source=android&utm_medium=link&utm_content=share_writing&wp_page=create&wp_uname=ArmyMC7

You ready…? 

Buna cand mai postezi la închisoarea dorințelor???

Bună, daca ai putea sa mi citesti cărțile si sa ne ajutam reciproc sa formam comunități, as fi foarte bucuroasa! O zi frumoasa!

Bună, las ciorna asta aici, nu are mai are legătură cu cartea, pentru ca am schimbat parcursul protagoniștilor, nu i-am mai putut despărții am scris-o pe data de  18.01.2025
          
          Vreau o părere sinceră, v-ar fi plăcut? 
          
          
          Yavuz stătea liniștit în biroul său, fără niciun semn de neliniște pe față, când primise vestea care îl lăsase pe Kerim complet abătut. Deși ar fi trebuit să fie furios sau măcar șocat de decizia lui Yavuz, Kerim simțea cum o furie rece, o furie care-l consumase de atâtea ori, începea să-i capteze mintea dintr-o dată.
          
          Yavuz era calm, mult prea calm. A decis să nu facă testul de paternitate, să nu-l provoace pe Kerim la un joc murdar de incertitudini. În schimb, își asumase copilul ca și cum nu ar fi existat vreo opțiune de alternativă. O decizie, în opinia lui Kerim, venită dintr-o dorință de a câștiga controlul. Yavuz știa exact ce face.
          
          Era clar că nu voia să-l lase pe Kerim să iasă din acest joc ca un câștigător. În loc să se războiască pentru a dovedi că copilul era al său, Yavuz își asumase totul, iar acest gest îi dădea o putere pe care Kerim nu o putea înțelege. În ochii lui Yavuz, era un mesaj clar: “Eu sunt aici. Eu sunt bărbatul din viața ei.”
          
          Kerim simțea cum furia îl cuprindea, dar în același timp o frustrare crescândă. Totul părea să-i scape de sub control. El nu se aștepta la asta. Dorește să știe dacă copilul era al său, să aibă dovezile clare, să nu rămână cu o urmă de îndoială. Dar Yavuz, prin această alegere, îi închidea orice posibilitate de a demonstra că era mai mult decât un spectator în viața lui Özge.

Nici măcar nu putea să-și imagineze ce făcuse Yavuz pentru a ajunge aici. Poate că îl urmărea mai atent decât își dăduse seama. Sau poate că, de la început, Yavuz știa exact cum să-l manipuleze pe Kerim.
          
          Era o alegere strategică. Yavuz își asuma copilul fără să-i pese de testul de paternitate. Acest lucru însemna că Özge ar putea să-l vadă ca pe bărbatul ei, că el avea să fie acolo pentru copilul lor, fără să-și pună niciun fel de întrebare. Iar Kerim, în ochii lui, nu era decât un bărbat care se lăsa dus de propria lui dorință, fără a înțelege ce înseamnă cu adevărat să iubești.
          
          Kerim, în schimb, se simțea încolțit. Dacă Yavuz își asumă copilul, iar Özge îl acceptă ca pe tată, ce mai rămânea pentru el? Cum putea să concureze cu această imagine de bărbat care nu doar că își asuma responsabilitatea, dar o făcea fără ezitare? Totul devenea mult mai complicat. Yavuz câștigase deja teren.
          
          La biroul său, Kerim își strângea pumnul, furia crescându-i în piept. Nu voia să piardă. Nu putea să accepte ca Yavuz să fie tatăl copilului său, chiar dacă nu era sigur dacă era sau nu tatăl biologic.
          
          Se ridică brusc și se îndreptă spre ușă, hotărât să-l înfrunte pe Yavuz, să afle direct de la sursă ce intenționa să facă. Poate că aceasta era singura cale de a înțelege ce se întâmpla cu adevărat.
          
          Kerim ajunse la hotelul unde Yavuz se cazase cu Özge. Își simțea inima bătând puternic în piept. Când intră în camera lui Yavuz, privirea lui se întâlni cu a acestuia, iar în aer plutea o tensiune pe care niciunul dintre ei nu o putea ignora.
          
          Yavuz își ridică privirea, calm, dar cu un zâmbet jucăuș, aproape disprețuitor.
          
          — Ce vrei, Kerim? Ai venit să mă ameninți din nou? Sau vrei doar să îți încerci norocul?
          
          Kerim își strânge maxilarele, parcă pregătindu-se să țipe, dar se abține. Așa cum i-a spus Selim, furia nu îl va ajuta să câștige niciodată. Dar, totuși, voia să știe adevărul

— De ce ai făcut-o? De ce îți asumi copilul? Ai vrea să știi și tu dacă este al meu, nu? Cum poți să faci asta fără să ai vreo îndoială?
          
          Yavuz răspunse cu o voce liniștită, dar cu o forță tăcută care îl lăsă pe Kerim fără replică.
          
          — Kerim, totul nu este despre tine. Dacă Özge vrea să aibă copilul, atunci e copilul meu. N-am nevoie de dovezi ca să știu ce simt pentru ea și ce simt pentru acest copil.
          
          Fiecare cuvânt al lui Yavuz îl lovi pe Kerim ca o lovitură de ciocan. Era o provocare, dar și o declarație de putere. În fața lui, Kerim se simțea mai mic, mai slab.
          
          — Tu nu înțelegi nimic, Yavuz. Nu îți pasă de Özge, de adevăratul ei suflet. Tu o vrei doar pentru tine. Tu vrei controlul.
          
          Yavuz își ridică sprâncenele și zâmbi din nou.
          
          — Poate că ai dreptate, dar sunt bărbatul care poate să fie acolo pentru ea și pentru copilul nostru, Kerim. Iar tu… tu ești doar un bărbat care își trăiește viața prin trecut. Nu mai contează cine e tatăl biologic. Și nici nu va conta vreodată.
          
          Kerim simți cum furia îl cuprinde din nou, dar acum știa că nu mai avea ce să facă. Totul părea pierdut. Yavuz câștigase. Poate că nu ar fi putut să accepte vreodată realitatea, dar în acel moment, Kerim înțelegea că viața lui și a Özgei nu mai erau sub controlul lui.
          
          Kerim ieși din hotel cu pumnii încleștați, dar zâmbetul de pe față nu trăda deloc furtuna din interiorul lui. În ciuda tuturor celor spuse de Yavuz, într-un colț întunecat al minții sale, o scânteie se aprinsese: dacă nu putea câștiga cu forța, atunci avea să câștige cu jocul pe care îl știa cel mai bine — manipularea.

Se opri brusc pe trotuar, își trecu mâna prin păr și izbucni într-un râs scurt, sarcastic. Atunci, în mintea lui se contura deja o imagine clară: Yavuz, rigid, mândru, disciplinat, crescând copilul altcuiva. Crescând copilul lui.
          
          “Vrei să fii tatăl copilului meu, Yavuz?” își spuse în gând, strângând zâmbetul în colțul gurii. “Perfect. Atunci pregătește-te.”
          
          Fără să mai stea pe gânduri, se întoarse din drum și intră din nou în hotel. Portarul abia apucă să salute, că el urca deja scările în grabă. Bătu cu palma în ușa camerei lui Yavuz. Două secunde mai târziu, ușa se deschise.
          
          Yavuz îl privi cu sprânceana ridicată.
          
          Kerim păși înăuntru fără invitație. Ochii îi sclipeau, iar energia lui era complet schimbată. Nu mai era furie. Era o siguranță arogantă.
          
          — Yavuz. De fapt, voiam să-ți mulțumesc, spuse el, închizând ușa cu spatele.
          
          — Mulțumești? Pentru ce?
          
          Kerim se apropie de el, încrucișând brațele și înclinându-se puțin spre fața lui.
          
          — Pentru că te-ai oferit să-mi crești copilul. E o mare ușurare. Dar știi ce? M-am gândit mai bine. Dacă tot ai început cu unul… ce-ar fi să-i crești pe toți?
          
          Yavuz încremeni.
          
          — Ce dracu’ vrei să spui?
          
          Kerim zâmbi larg, aproape teatral.
          
          — Vreau o echipă de fotbal. Unsprezece. Cu rezerve. Și tu, Yavuz, tu o să fii antrenorul. Pentru că ai început deja frumos… cu primul meu copil.
          
          Yavuz făcu un pas spre el, cu pumnii strânși, dar Kerim nu păru impresionat. Continua, tot cu același ton disprețuitor și calculat:
          
          — Poate că Özge nu știe încă, dar eu da. A fost a mea. Este a mea. Și știu ce înseamnă privirea ei după o noapte cu mine. Nu ți-o poate da ție. Nici dacă te minți o viață.
          
          — Taci, Kerim, mormăi Yavuz printre dinți.

— O, n-o să tac. Ba din contră, abia am început. Dacă vrei s-o păstrezi pe Özge lângă tine, o vei face știind că în inima ei sunt eu. Că tu ești doar băiatul de la marginea terenului, în timp ce eu… sunt jocul pe care-l joacă de fiecare dată, cu ochii închiși.
          
          Yavuz, înroșit de furie, se repede spre el, dar Kerim face un pas înapoi, râzând scurt.
          
          — Nu-i așa că doare? Gândul că tot ce ți-ai dorit n-a fost niciodată complet al tău? Hai, Yavuz. Crește-mi copiii. Poate la al patrulea o să-ți spun dacă e și al tău.
          
          Îi aruncă o ultimă privire încărcată de dispreț și ironie, apoi se întoarse și ieși din cameră, lăsând în urmă o liniște periculoasă.
          
          Yavuz rămase pe loc, cu pumnii încleștați și cu o voce tăcută în cap care îi șoptea că războiul nu s-a încheiat. Ba abia a început.
          
          Yavuz trânti portiera mașinii și urcă scările în grabă, cu pașii grei și maxilarul încleștat. Furia îl mocnea, clocotind adânc în piept, ca o lavă gata să erupă. Cuvintele lui Kerim îi răsunau în urechi ca niște ecouri grele, tăioase, imposibil de ignorat: „Crește-mi copiii… vreau o echipă de fotbal.”
          
          Ajuns în fața ușii, inspiră adânc. Își trecu mâna peste față, încercând să-și domolească trăirile, dar simțea cum fiecare nerv din corp îi cerea o reacție. Avea impresia că, dacă mai aude o dată numele lui Kerim, explodează.
          
          Deschise ușa cu mișcare bruscă, dar imediat ce păși înăuntru… totul se opri.
          
          Özge stătea în living, desculță, cu părul desfăcut, într-o rochie simplă, de casă, și citea o carte, cu lumina caldă a unei veioze alături. Când îl văzu, ridică privirea și zâmbi ușor, obosită, dar sincer.
          
          — Ai ajuns, zise ea încet. Ți-am lăsat cina în cuptor.

Privirea lui Yavuz se înmuie brusc. Furia se risipi ca o ceață, lăsând în urmă un gol ciudat. Pentru o clipă, nu mai era Kerim, nu mai era copilul, nu mai erau întrebările. Era doar ea. Și liniștea pe care numai prezența ei i-o putea aduce.
          
          — Ești bine? întrebă Özge, observând ceva încordat în ochii lui.
          
          Yavuz se apropie și se așeză lângă ea, fără să spună nimic. Îi luă mâna și o duse ușor la buze. O mângâie, apoi își sprijini fruntea de umărul ei.
          
          — Acum da, răspunse el într-un șoaptă.
          
          Era un adevăr simplu, dar complet. Când o avea lângă el, tot ce era haos în afară devenea mai mic. Mai suportabil.
          
          Özge îl cuprinse ușor, ca pe un copil rănit. Nu-l întreba nimic. Nu insista. Știa că Yavuz se va deschide când va fi gata.
          
          Pentru că între ei doi, în ciuda trecutului, în ciuda greșelilor, încă exista acel spațiu mic de liniște unde nu era nevoie de explicații. Doar de prezență. Iar în seara aceea, Yavuz avea nevoie exact de asta.