Helen Noir

Uneori prinți nu se nasc cu coroană deasupra capului sau cu sângele albastru pulsând prin vene. Primul chip de bărbat pe care îl văd nu e al unui rege plin de bucurie, nu se trag salbe de tun când li se aude prima oară plânsul în camera tăcută a unui palat plin de bogății. Unii prinți apar pe stradă într-o cămașă ce e vizibil cusută de mai multe ori, cu încălțări rupte sau fără ele, cu o vânătaie două pe piele și cu întrebarea dacă are ce mânca în seara aia în mahala, în sărăcia din jurul lui.  
          Când cei din palate încep să se joace cu sănbii din lemn și au tutori după ei care stau să îi învețe să scrie să fie educați, viitori regi cărora li se cuvine totul, ceilalți trebuie să găsească cum să aducă un ban în casă, ceva de mâncare sau cum să poată ajunge pe băncile unei școli dărăpănate de cartier cu ideea că are o șansă să trăiască bine dacă învață ceva. 
          Cresc și au ceva mai bun decât sânge nobil, inimă nobilă sa poate o noblețe și eleganță prin mișcări, vorbă, gesturi  ce fac falsa ideea că ar fi abia scos din școala din palat, nu din mahala. 
          Ăsta era el, lumea îl știa mai mult după statutul de protejatul regelui Alexandru, fără o funcție dată clar, fără un rang, dar cel în a cărui mână regele și-ar fi lăsat viața în fiecare clipă. Băiatul de aur a lumii de care nu se știa dacă să fugi sau să te apropii, nu știai dacă să îți ții departe fica de el sau să o împingi în brațele lui și să îi ceri regelui să ți-l faci ginere. Se vedea cum drumul îi e în lumină deși el era plin de întuneric, se vedea inteligența când jucase primul regent pentru a pregăti tronul regelui Harry deși lumea zicea altele se vedea bogăția sau măcar se auzea de ea în ciuda modestiei în aparenți, se vedea puterea în mâna lui în ciuda tinereții și s-a văzut mai mult cu gradele de general pe umeri după expediție și cu funcția de Comandat al Armatei în acte, se zicea și ceva de fericire dar nu părea în tânărul ce nu zâmbea și nici nu părea că se bucură de viață.

Fetițele visează să fie prințese, să poarte coroană, bijuterii scumpe, rochii din cele mai fine mătăsuri, iar prințesele, prințesele visează să fie fete simple nu arme politice. Să fie libere să se îndrăgostească fără a fi interzis sau nepotrivit, fără să fie o rușine. 
          Ascunse, crescute ca flori rare, protejate de lume, de oameni, dar fără destul aer să simtă că pot respira, să înflorească ca cei mai rari trandafir doar ca apoi să fie smulse și dăruite cuiva potrivit, cuiva bogat, cuiva puternic, unui alt pion de care dinastia are nevoie, sacrificare pentru tron și rege, condamnate la nefericire din momentul în care se nasc. 
          Unele sunt norocoase, suficient de iubite de regele ce le e tată sau frate încât să le potrivească măcar cu cineva tânăr ce la prima vedere pare mai ușor de acceptat, mai ușor de iubit, dar greu să  aibă atât de mult noroc încât să le ceară părerea. 
          Juliet, prințesa Juliet, juvaier al coroanei a  avut întâi un rege, un teoretic tată, ce zicea că o iubește nespus, dar a sacrificat-o pentru „binele” coroanei, așa a numit el actul acela odios de a arunca o fată de 14 ani și puțin în brațele unui bărbat de peste 40. S-a numit norocul ei pentru că era un om bogat, un om puternic, un om influent, plăcut în societate, un monstru după ușile închise. Văduvă, ăsta a fost statutul la puțin timp după „fericita nuntă”, mâna unui îndrăgostit a șoptit gura lumii, dar nimeni nu a îndrăznit să o spună cu voce tare. Și au uitat-o departe de capitală, i-au lăsat liniște și pace până pe tron a urcat alt rege, în care trebuia să aibă un apărător, un protector, unicul ei frate, Harry. El a iubit-o, destul încât să o aducă iar în capitală, în mijlocul familiei, dar nu să îi ceară părerea de viața ei, doar să îi ofere pe cineva tânăr, util, străin pentru ea și chiar și pentru el. E greu să accepți iar să îți aleagă altcineva viața, dar ce faci dacă de data asta ceva îți place?