Catre tine, care m-ai rănit 

E furtună când scriu asta. Pot auzi clar stropii mari si reci cum se lovesc cu ecou de geamurile din camera mea. Poc, poc, poc. Inima imi e atat de intrigata de sunetul asta încât începe sa bată după tiparul căderii acelor picături. Poc, poc, poc. Ideea nu e dragostea mea pentru ploaie. Am fi putut discuta asta la o ceasca de ceai in amiaza, dar nu. E vorba despre maleabilitatea inimii mele. Cum totul o distrage. Cum se îndrăgosteste atat de rapid încât nici nu constientizez ca iubesc. Dar in final, ajunge rănită. Uneori ma gândesc cat as vrea sa te pot răni la rândul meu. Dar pe scena mare a lumii eu joc rolul ranitului in dragoste, nu al razbunatorului. Asa ca iti desenez chipul pe spatele pleoapelor mele ca atunci când închid ochii sa vad doar chipuri in ceata, fara însemnătate. Au însemnat ceva, desigur. Dar acum...
Nici nu ti-ai dat seama ca ploaia de afara e de fapt in sufletul meu, nu?:)