Am renunțat la tot,
La toate acele clipe trecătoare
Nu mai nimic de pierdut;
Am devenit un recipient gol
Fără ură și fără iubire.
Am devenit plumb rece
Casant și impermeabil,
Ce tace și iar tace.
Știe că fiecare sentiment
Îi doar o invenție a unui om plictisit,
Unui om care-și ascunde amorul gri bolnăvicios
Sub copertina unei măști.
Te-am iubit și pe tine,
Cum te-am iubit și pe tine
Nimic în plus și te-ai făcut ostilă și ostil
Am devenit un mine
O ființă întunecată
Care va urî tot cei mai frumos și mai himeric
De cât viața în conceptul ei dezolant
Trist și melancolic
Vei deveni un nimic total perfect abstract
Și tot nu vei înțelege cei cu tine…
Mi-am ales drumul singur ne îndrumat,
Mai bine zis plictisit de sfaturile orbeștii
A celor oameni care sunt plătiți cu ora și minutul
Să asiste la căderea unei stele…
La căderea mea din paradisul himeric al imaginației lor.
Eu văd lumea neagră și mi-aș dori să fie nuanțe de un gri
Dar aceasta dorința mi-a fost luată de acest mimic
Cel numim Dumnezeu sau altă făptură dezolantă asemenea lui.
Eu însumi îmi sunt propriul călău, propriul doctor…
Și n-am nevoie să simt fericirea
Pe care o pot vedea pe chipul tău rece
Plin de griji o ciumă pe fața ta
Cum e și pe a mea…
Te urăsc și te urăsc fiindcă ești o copie a noastră
Un recipient gol umplut de ura și minciuni.
Te urăsc fiindcă nu mai nimic de pierdut,
Te urăsc fiindcă îmi place acest cuvânt disproporționat
Care se regăsesc ultimele noastre păcate
Te urăsc fiindcă mie mai comod a urî
De cât să-ți dau o palmă
Și apoi să mă desfăt în neștiința ta din uimirea de chipul tău
Plin de ură ca am îndrăznit să arunc un fir de praf
Pe chipul tău angelic perfect
Să mori tu, ești doar o ființă mai nesemnată!