Lunarosie11010

„Uneori, pentru a găsi sfârșitul unei povești, trebuie să ai curajul să te oprești din scris.”
          
          Dragii mei,
          
          Astăzi nu vin cu un capitol nou, ci cu câteva gânduri.
          Am decis să iau o pauză de la publicarea cărții Spune-mi că mă urăști.
          Nu pentru că am abandonat-o. Nu pentru că am uitat de ea. Și cu siguranță nu pentru că am încetat să scriu.
          
          Adevărul este că simt că povestea aceasta merită mai mult. Merită mai mult decât un final grăbit. Mai mult decât niște capitole scrise doar de dragul de a fi publicate. Mai mult decât o poveste pe care o citești astăzi și o uiți mâine.
          În tot acest timp am scris, am șters, am rescris și am luat-o de la capăt de nenumărate ori. Am căutat magia dintre cuvinte, acea emoție care te face să închizi cartea și să rămâi câteva minute privind în gol.
          
          Poate că am părut absentă.
          Dar adevărul este că nu am plecat niciodată.
          Am rămas printre personaje, printre pagini și printre toate gândurile pe care încă nu am învățat să le așez în ordine.
          Scrisul a fost mereu refugiu pentru mine. Locul în care am putut spune lucruri pe care nu am avut curajul să le rostesc cu voce tare. De aceea nu pot să grăbesc această poveste. Nu când înseamnă atât de mult.
          Nu scriu pentru cifre.
          Nu scriu pentru voturi.
          Scriu pentru acel moment în care cineva citește un paragraf și simte că a găsit o bucățică din el între rânduri.
          
          În perioada aceasta vreau să cresc. Să citesc mai mult. Să învăț mai mult. Să devin o versiune mai bună a mea și o scriitoare mai bună pentru voi.
          Iar când mă voi întoarce, vreau să o fac cu o poveste care să rămână.
          Până atunci, vă mulțumesc că ați avut răbdare cu mine.
          
          Ne vom revedea printre pagini.

 Mic anunț înainte de capitolul de mâine…
          
          Autoarea voastră tocmai a reușit o performanță incredibilă: am șters din greșeală capitolul care trebuia postat mâine. Da. COMPLET. L-am trimis direct în neant.
          
          În momentul ăla am stat câteva secunde uitându-mă la ecran în liniște, încercând să procesez tragedia. După aceea mi-a venit o dorință foarte puternică să arunc laptopul pe geam. Din păcate pentru nervii mei, laptopul e scump, așa că a trebuit să mă abțin.
          
          Așa că următorul capitol va întârzia puțin până când cei doi neuroni rămași ai mei decid să colaboreze și să rescrie tot ce am șters.
          
          Partea bună?
          Poate iese mai bun decât prima versiune.
          
          Partea proastă?
          Eu trebuie să-l scriu DIN NOU.
          
          Mulțumesc pentru răbdare și sper să nu faceți ca mine.
          
          Revin cât de curând cu capitolul (resuscitat din morți). 
          
          PS: Voiam să-mi împărtășesc durerea cu voi...

Buna! M-as bucura daca ne am ajuta reciproc, ori cu citiri, ori cu voturi ori cu o vorba buna! Sunt dornica de prieteni si de o comunitate:)) te îmbrățișez 

- 354430
           Hello @Lunarosie11010 , you gotta see this meme, so funny hahaha click here to see it ↓:

Hello ❤️
          Sper să te găsesc bine. Ai dori să arunci un ochișor la povestea mea “Erou în devenire”? 
          Ar însemna mult pentru mine un feedback și poate o să îți placă ceea ce scriu.
          sau dacă dorești un read4read …
          
          Mulțumesc,
          Sonia 

Zăpada miroase a lucruri nespuse și a povești abandonate pe marginea timpului. Cade încet, ca o iertare care n-a mai ajuns niciodată unde trebuia. Noaptea, privesc luna și mă întreb de ce frumusețea doare atât de tare când e imposibil de atins. Strălucește rece, ca o promisiune pe care viața nu a avut de gând s-o respecte.
          
          Iarna aproape s-a terminat, dar în mine nu există primăvară. Frigul s-a mutat sub piele, s-a așezat în piept și nu mai pleacă. Îl port cu mine chiar și vara, chiar și atunci când soarele încearcă să mă convingă că totul e bine.
          În ultima vreme nu mai trăiesc, doar asist. Sunt un observator mut al propriei existențe, privind cum lumea aleargă, cum oamenii cresc, iubesc, pierd și merg mai departe. Eu am rămas într-un loc unde timpul s-a rupt. Aș vrea uneori să fiu invizibilă. Să dispar ca aburul dimineții, fără urme, fără întrebări, fără regrete lăsate în urmă.
          
          Spun că sunt rece. Poate așa par. Dar nu m-am născut iarnă. Oamenii m-au învățat să îmi strâng inima, să-mi ascund căldura, să supraviețuiesc cu bucăți din mine lipsă.
          Iarna miroase a lacrimi înghițite, a râsete care n-au mai ajuns niciodată sunet, a ceai băut în tăcere, când singurătatea stă la masă cu tine. Noi, oamenii, mergem mereu înainte, atât de grăbiți încât uităm să privim cerul, să ținem mai mult o mână, să salvăm un moment mic înainte să devină o amintire care doare.
          
          Totul trece.
          Și noi trecem… de multe ori unii pe lângă alții.
          
          Așa că, dacă puteți, opriți-vă. Iubiți. Trăiți. Simțiți.
          Nu ajungeți să fiți doar o iarnă care a uitat cum era să fie primăvară. 

          365 / 365
          
          Astăzi s-a întors ultima pagină. Nu cu zgomot. Ci cu un oftat. Anul acesta a fost o carte groasă,
          cu colțuri îndoite, cu pagini pătate de lacrimi și subliniate de speranță.
          Au fost capitole pe care le-aș reciti la nesfârșit
          — zâmbete neașteptate, oameni care m-au atins fără să știe, momente simple care au devenit acasă.
           Și au fost pagini pe care le-aș arde sau le-aș lăsa să se piardă într-un sertar vechi: tăceri care au durut, promisiuni neterminate, oboseala de a fi puternică prea mult timp.
          Am învățat că nu toate poveștile cer un final fericit.
          Unele cer doar să fie trăite.
          Simțite.
          Supraviețuite.
          Astăzi nu spun „la revedere”.
          Spun doar:
          mulțumesc.
          Pentru fiecare lecție mascată în durere, pentru fiecare zâmbet venit prea târziu, pentru mine — cea care a rămas până la ultima pagină.
          Cartea se închide.
          Dar povestea nu s-a terminat.
          Ne vedem în următorul volum.
          
          Vă doresc un an minunat! 
          

Bună, suflete pierdute 
          
          Știu că a trecut ceva timp și poate așteptați un semn de la mine. Adevărul e că trec printr-o perioadă mai dificilă și, pentru prima dată, nu simt că pot scrie din inimă așa cum îmi doresc.
          
          Creierul meu a zis ceva de genul: „Gata, eu iau o pauză. Te descurci tu.”
          Și sincer… are dreptate.
          
          Nu vreau să vă ofer capitole scrise pe fugă sau forțate. Povestea asta merită emoție, adevăr și bucăți din mine — iar acum simt că am nevoie de puțin timp să mă adun, să respir și să-mi regăsesc inspirația.
          
          Vă mulțumesc enorm pentru răbdare, pentru mesaje și pentru că sunteți aici. Revin de îndată ce o să-mi recuperez creierul (care, sunt sigură, e pe o plajă din Bahamas cu un cocktail în mână).
          
          Până atunci, aveți grijă de voi 
          — Luna 

Bunaa, ai vrea sa facem readxread?

Bunaa, suflete pierdute! 
          
          Am un anunț important pentru voi. Nu știu dacă ați așteptat sau nu, dar eu sincer deja așteptam să vă spun că pe data de 10 octombrie voi publica următoarea mea carte "Spune-mi că mă urăști!". Este ceva diferit față de ce am scris până acum și este ceva mult mai grozav. Sper să o iubiți așa cum o fac eu, dar până atunci pregătiți-vă să ardeți împreună cu mine. Mă puteți găsi și pe instagram red.moon.author deja am postat un trope & cover reveal. 
          
          Vă doresc un weekend plin de soare! ❤️