Zăpada miroase a lucruri nespuse și a povești abandonate pe marginea timpului. Cade încet, ca o iertare care n-a mai ajuns niciodată unde trebuia. Noaptea, privesc luna și mă întreb de ce frumusețea doare atât de tare când e imposibil de atins. Strălucește rece, ca o promisiune pe care viața nu a avut de gând s-o respecte.
Iarna aproape s-a terminat, dar în mine nu există primăvară. Frigul s-a mutat sub piele, s-a așezat în piept și nu mai pleacă. Îl port cu mine chiar și vara, chiar și atunci când soarele încearcă să mă convingă că totul e bine.
În ultima vreme nu mai trăiesc, doar asist. Sunt un observator mut al propriei existențe, privind cum lumea aleargă, cum oamenii cresc, iubesc, pierd și merg mai departe. Eu am rămas într-un loc unde timpul s-a rupt. Aș vrea uneori să fiu invizibilă. Să dispar ca aburul dimineții, fără urme, fără întrebări, fără regrete lăsate în urmă.
Spun că sunt rece. Poate așa par. Dar nu m-am născut iarnă. Oamenii m-au învățat să îmi strâng inima, să-mi ascund căldura, să supraviețuiesc cu bucăți din mine lipsă.
Iarna miroase a lacrimi înghițite, a râsete care n-au mai ajuns niciodată sunet, a ceai băut în tăcere, când singurătatea stă la masă cu tine. Noi, oamenii, mergem mereu înainte, atât de grăbiți încât uităm să privim cerul, să ținem mai mult o mână, să salvăm un moment mic înainte să devină o amintire care doare.
Totul trece.
Și noi trecem… de multe ori unii pe lângă alții.
Așa că, dacă puteți, opriți-vă. Iubiți. Trăiți. Simțiți.
Nu ajungeți să fiți doar o iarnă care a uitat cum era să fie primăvară.
