Lunarosie11010

- 354430
           Hello @Lunarosie11010 , you gotta see this meme, so funny hahaha click here to see it ↓:

Hello ❤️
          Sper să te găsesc bine. Ai dori să arunci un ochișor la povestea mea “Erou în devenire”? 
          Ar însemna mult pentru mine un feedback și poate o să îți placă ceea ce scriu.
          sau dacă dorești un read4read …
          
          Mulțumesc,
          Sonia 

Zăpada miroase a lucruri nespuse și a povești abandonate pe marginea timpului. Cade încet, ca o iertare care n-a mai ajuns niciodată unde trebuia. Noaptea, privesc luna și mă întreb de ce frumusețea doare atât de tare când e imposibil de atins. Strălucește rece, ca o promisiune pe care viața nu a avut de gând s-o respecte.
          
          Iarna aproape s-a terminat, dar în mine nu există primăvară. Frigul s-a mutat sub piele, s-a așezat în piept și nu mai pleacă. Îl port cu mine chiar și vara, chiar și atunci când soarele încearcă să mă convingă că totul e bine.
          În ultima vreme nu mai trăiesc, doar asist. Sunt un observator mut al propriei existențe, privind cum lumea aleargă, cum oamenii cresc, iubesc, pierd și merg mai departe. Eu am rămas într-un loc unde timpul s-a rupt. Aș vrea uneori să fiu invizibilă. Să dispar ca aburul dimineții, fără urme, fără întrebări, fără regrete lăsate în urmă.
          
          Spun că sunt rece. Poate așa par. Dar nu m-am născut iarnă. Oamenii m-au învățat să îmi strâng inima, să-mi ascund căldura, să supraviețuiesc cu bucăți din mine lipsă.
          Iarna miroase a lacrimi înghițite, a râsete care n-au mai ajuns niciodată sunet, a ceai băut în tăcere, când singurătatea stă la masă cu tine. Noi, oamenii, mergem mereu înainte, atât de grăbiți încât uităm să privim cerul, să ținem mai mult o mână, să salvăm un moment mic înainte să devină o amintire care doare.
          
          Totul trece.
          Și noi trecem… de multe ori unii pe lângă alții.
          
          Așa că, dacă puteți, opriți-vă. Iubiți. Trăiți. Simțiți.
          Nu ajungeți să fiți doar o iarnă care a uitat cum era să fie primăvară. 

          365 / 365
          
          Astăzi s-a întors ultima pagină. Nu cu zgomot. Ci cu un oftat. Anul acesta a fost o carte groasă,
          cu colțuri îndoite, cu pagini pătate de lacrimi și subliniate de speranță.
          Au fost capitole pe care le-aș reciti la nesfârșit
          — zâmbete neașteptate, oameni care m-au atins fără să știe, momente simple care au devenit acasă.
           Și au fost pagini pe care le-aș arde sau le-aș lăsa să se piardă într-un sertar vechi: tăceri care au durut, promisiuni neterminate, oboseala de a fi puternică prea mult timp.
          Am învățat că nu toate poveștile cer un final fericit.
          Unele cer doar să fie trăite.
          Simțite.
          Supraviețuite.
          Astăzi nu spun „la revedere”.
          Spun doar:
          mulțumesc.
          Pentru fiecare lecție mascată în durere, pentru fiecare zâmbet venit prea târziu, pentru mine — cea care a rămas până la ultima pagină.
          Cartea se închide.
          Dar povestea nu s-a terminat.
          Ne vedem în următorul volum.
          
          Vă doresc un an minunat! 
          

Bună, suflete pierdute 
          
          Știu că a trecut ceva timp și poate așteptați un semn de la mine. Adevărul e că trec printr-o perioadă mai dificilă și, pentru prima dată, nu simt că pot scrie din inimă așa cum îmi doresc.
          
          Creierul meu a zis ceva de genul: „Gata, eu iau o pauză. Te descurci tu.”
          Și sincer… are dreptate.
          
          Nu vreau să vă ofer capitole scrise pe fugă sau forțate. Povestea asta merită emoție, adevăr și bucăți din mine — iar acum simt că am nevoie de puțin timp să mă adun, să respir și să-mi regăsesc inspirația.
          
          Vă mulțumesc enorm pentru răbdare, pentru mesaje și pentru că sunteți aici. Revin de îndată ce o să-mi recuperez creierul (care, sunt sigură, e pe o plajă din Bahamas cu un cocktail în mână).
          
          Până atunci, aveți grijă de voi 
          — Luna 

Bunaa, ai vrea sa facem readxread?

Bunaa, suflete pierdute! 
          
          Am un anunț important pentru voi. Nu știu dacă ați așteptat sau nu, dar eu sincer deja așteptam să vă spun că pe data de 10 octombrie voi publica următoarea mea carte "Spune-mi că mă urăști!". Este ceva diferit față de ce am scris până acum și este ceva mult mai grozav. Sper să o iubiți așa cum o fac eu, dar până atunci pregătiți-vă să ardeți împreună cu mine. Mă puteți găsi și pe instagram red.moon.author deja am postat un trope & cover reveal. 
          
          Vă doresc un weekend plin de soare! ❤️

Oamenii… niște ființe care se pretind raționale, dar care nu știu ce înseamnă empatie, compasiune sau măcar bun simț. Trec pe lângă suferința altora ca și cum nu ar exista, ca și cum viața celuilalt nu valorează nimic. Fiecare pas pe care-l fac fără să-și pese este un pumn în stomac pentru cine are inima întreagă.
          Îmi vine să urlu la ei, să le scot cuvintele din gură și să le arăt cât de mult rău fac fără să clipească. Indiferența lor ucide mai mult decât mâinile lor. Nu mai există limite, nu mai există bariere — doar o goană oarbă după propriul confort, ignorând lumea întreagă.
          Mă înfurie până la os faptul că unii oameni se numesc „ființe” și totuși nu știu să simtă. Nu vor să simtă. Nu vor să gândească. Nu vor să fie responsabili pentru nimic, pentru nimeni, pentru nimic din ce fac. Câte dureri trebuie să provoace? Câte suflete trebuie să calce în picioare pentru a înțelege că răul lor e real?
          Oamenii… fără inimă, fără remușcare. Dacă aș putea, le-aș smulge indiferența ca pe o boală și le-aș arăta ce înseamnă să simți. Dar nu pot. Tot ce pot face e să țin furia asta în mine și să nu uit niciodată. Animalele rămân loiale, oamenii își vând sufletul fără regrete. 

Hei, suflete pierdute! 
          
          Am zis să vă dau un mic update, pentru că țin secretul ăsta de ceva vreme și mă mănâncă degetele să vă spun. De câteva luni lucrez la o carte dark (da, genul acela care îți dă fiori și fluturi în stomac în același timp ).
          
          Acum, trebuie să fiu sinceră cu voi: nu scriu la ea în fiecare zi, pentru că facultatea îmi mănâncă o mare parte din timp și energie. Dar de fiecare dată când revin la poveste, pun tot sufletul meu acolo. Nu vreau să mă grăbesc, pentru că vreau să iasă ceva frumos, intens și exact așa cum mi-o imaginez eu.
          
          Așa că, cel mai probabil, povestea o să fie gata în octombrie. Știu, știu, pare totuși un pic de așteptat, dar vă promit că o să merite să fie citită cuvânt cu cuvânt.
          
          Între timp, încerc să nu o fac atât de întunecată încât să vă trebuiască lanternă ca să citiți , dar nici prea luminoasă – doar e dark romance, nu comedie romantică cu unicorni.
          
          Mulțumesc că sunteți aici și aveți răbdare cu mine. Vă jur că mă motivează enorm să știu că așteptați ceea ce scriu. Vă trimit o îmbrățișare virtuală și… poate și un teaser curând, dacă mă simt suficient de drăguță. 
          
          Sper să aveți un weekend minunat! ☀️

multumesc de urmarire