Citind și răsfoind cărți diferite, mi-am dat seama că aș vrea să scriu și eu. Măcar o poveste. Încă nu pot încânta pe nimeni cu povestea vieții mele pentru că amintirile mele nu sunt demne de citit. Momentan sunt doar pentru mine și pentru jurnalul meu. Dar aș putea presăra pe blog o mică povestire care mă urmărește de câteva luni. Să zicem că are legătură și cu mine(doar puțin).
Nimic nu e mai plăcut decât o vacanță bine meritată și o scurtă ninsoare în aprilie. Nici gând ca soarele să se arate. E ora 1 și nu am simțit încă aerul rece de primăvară cu tentă tomnatica. Acum că deschid geamul, simt o răceală plăcută care îmi bate în față și îmi mângâie ușor pielea cu picături mici și reci de ploaie. Fereastra din dormitor are vedere spre grădină. E atât de plăcut. O plăcere nebună să văd cum se unduiesc crengile copacilor și tulpinile plăpânde ale florilor. În sfârșit sunt relaxată și nimic nu mă supără. A trecut ceva de timp de când n-am mai avut sentimentul ăsta minunat. Să stau o zi întreagă în casă ca să citesc o carte sau să vad un serial bun ,iar apoi să scot capul pe fereastră și să mor de fericire. Doar că, uneori, această liniște e mai gălăgioasă ca o melodie de la Megadeth.5 aprilie
Trecuse încă o zi banală de joi.O zi în care Beatrice a decis să nu meargă la Universitate. Acum era seara perfectă în care să se răsfețe cu puțină aromaterapie și să scrie în jurnal.
E prima oară când stau la balcon și privesc lumina felinarelor pierzându-se printre ramurile teilor. Mă simt atât de singură și totuși sunt o norocoasă. Sunt singură pentru că nu vorbesc cu nimeni cât timp sunt acasă,încerc să-mi umplu timpul cu lucruri interesante. Sunt norocoasă pentru că sunt printre puținii oameni care își dau seama de frumusețile din jurul lor. Pentru unii , cadrul format din blocuri ,tei, felinare și câteva mașini e un peisaj normal din oraș. Pentru mine e inspirație. Peisajul ăsta din oraș îmi amintește cu ardoare de "Romanul adolescentului miop".
