Trauma din Păr roșu și ochi cenușii e reală. O pot garanta prin fricile mele. E un statement că am rămas în picioare sau că nu am înnebunit. Nu sunt prea grozavă la a-mi expune viața. Mai ales atunci când creierul meu mă protejează și nu arată decât părțile bune. În draftul 1, mi-am protejat personajele de lucrurile oribile care li se întâmplă. L-am făcut pe Raymond omul bun care vine și o salvează pe Galeea. Iar totul sună neverosimil. În realitate, Raymond e mult mai rău decât îl prezint. Se comportă exact ca un om crescut și educat de antagonist. Și când se rănește intenționat și sparge lucruri în jurul lor, nu îi mărturisește protagonistei că ține la ea și că vrea să o protejeze. În realitate, nu îi pasă câtuși de puțin. Și așa trebuia inițial să îl construiesc. Posibil să-i fi văzut părțile bune în copilărie și să le fi scris pe acelea. Nu știu. Cert e că el nu ar fi salvat-o pe Gal sau pe Liss. Le-ar fi lăsat să se rănească fără să se uite în urmă. Pentru că am o amintire în care Gal o protejează pe Liss, ținând-o la distanță de cioburile care cad pe lângă ele din cauza lui.
Eu m-am salvat tot timpul. Lui Gal i l-am dat pe Ray, deși știam că și ea are puterea să se salveze. Am vrut să aibă pe cineva alături care o crede atunci când spune prin ce a trecut. Acum știu că asta am vrut să fac. Știu că doar eu și Ray ne aducem aminte de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în perioada aceea. Doar că el a fost prea egoist ca să se gândească la mine. Mama îmi spunea că lui îi păsa. Acum știu că nu a fost așa.
Cineva îi spune Galeei în finalul cărții că nu trebuie să aibă încredere oarbă în el. Și cred că tocmai deosebirile astea fac diferența.
Eu am crezut-o pe mama când m-a mințit. Însă Gal a mea e sceptică și pornește în căutarea părinților ei, deși i se spune că au murit. Câteodată, aș vrea să cred că o am pe Gal în mine. Că văd cu aceiași ochi nealterați de bunătatea oamenilor.
