Mintea mea e un amalgam de cuvinte care trebuie descâlcite. Aștept cu nerăbdare să apară persoana care să fie capabilă să îmi prelingă ușor acele cuvinte țesând o mreajă de înțelegere în jurul meu. Am întâlnit o mulțime de persoane care consideră că nu trebuie să mai întâlnesc pe cineva pentru a-mi desface acel vârtej amețitor. Încep să îi cred, cu toate că o parte din acea furtună mă îndeamnă să aștept. Mă gândesc că singura persoană care ar putea să îmi descheie haina de cuvinte sunt eu însămi. Eu, copilul cu vise mare, care încă îngână cu sora sa cântecele învățate la grădiniță, o minte bogată în cuvinte nedeslușite, un cufăr cu comori (cred eu) nerostite. Da, nerostite. Comorile nu sunt întotdeauna niște lăzi de galbeni sau mai nou, bancnote, monede și bijuterii, sunt un vârtej de cuvinte pe care s-ar putea să te irite să îl deslușești. Dacă renunți nu e nicio problemă, știi deja cum se zice "vechitura unuia este comoara altuia". Nu, dragule! Nu te gândi la bani în acest moment. Nu te gândi cum i-ai putea face vânzând acea "vechitură" unui doritor! Gândește-te bine la binele făcut lui atunci când, ținând-o în mână, își va închide ochii visând. Gândește-te la colțurile gurii sale ridicându-se într-un zâmbet care ar trebui să îți lumineze ție ziua.





TMI