☆,,Îmi plăcea tristețea, mă bucuram tare când mă lovea câte o castană a destinului în plină vară. Toamnă dacă era, înțelegeam perfect să-mi iau castane în creștet și nici n-aș fi băgat de seamă. Îmi plăcea când rămâneam cu ochii în soare la venirea nopții, pâna într-o zi când am spus: „Doamne, ce egoistă sunt, de ce să sufăr numai eu, trebuie să sufere toată lumea...''și am început să scriu.''

☆„M-am săturat să mă uit mereu în jurul meu și să văd numai și numai oameni falși. Mă uit cu tristețe în fiecare zi pe stradă, iar tot ce văd pe chipurile oamenilor este disperarea, dorința fiecăruia de a avea cât mai mult pentru el, indiferent de modul prin care își împlinește scopul. Și da, te gândești că ție nu ți se poate întâmpla un astfel de lucru și știi că mereu ai fost persoana pe care toată lumea s-a putut baza, ai impresia că dacă vei încerca să suni pe cineva la două noaptea, acea persoană îți va răspunde și te va ajuta să treci peste problemele pe care le ai. Dar nu e așa, niciodată n-a fost și niciodată nu va fi... De ce? Pentru că nimeni nu te mai bagă în seamă și nimeni nu te mai cunoaște după ce și-au terminat treaba cu tine, după ce ți-au stors și ultimul strop de fericire pe care-l mai aveai."