🍂

    Dulceața blestemată și Micul Monstru Botanic
          
               Dimineață ploioasă, clasa a XI-a A, Norvegia.     
               Plictiseală maximă. Și pac! Genialitatea lovește: „Cum ar fi să gust culorile?”
          
               Fac rost de trandafiri în toate nuanțele – roșii, galbeni, albaștri, ba chiar și unii verzi fosforescenți, care probabil au văzut mai mult spray decât oxigen. Planul? Dulceață din fiecare, degustare ca un adevărat critic culinar.
          
               Roșu – clasic, nimic de zis. 
               Albastru – gust de regret. 
               Verde fosforescent? Nici Vikinga, pisica mea, nu s-a atins de el. L-am aruncat direct, cu tot cu păcatele mele.
          
               După o zi de experimente gastronomice dubioase, cad pe canapea, burta plină, paharul de cola lângă mine. Și adorm… mare greșeală.
               În vis, un trandafir IMENS cu petale curcubeu prinde viață și mă fugărește prin casă!
          
          – „Dă-mi doza de cola!” rage el, cu voce de mafiot norvegian.
          
               Țin sticla strâns, dar el se apropie! Vikinga sare să-l zgârie, dar ăsta n-are treabă. Atunci îmi amintesc: ALTOIREA BLASFEMICĂ! 
               Cu ceva timp în urmă, mă jucasem de-a Frankenstein cu un trandafir și o plantă carnivoră. Experimentul meu, Micul Monstru Botanic, aștepta cuminte în ghiveci. 
               Îl strig disperat. Și pac! Planta sare, îl încolăcește pe trandafirul mafiot și-l înghite pe loc.
          
               Mă trezesc brusc, transpirată, cu doza de cola intactă. Vikinga mă privește fix de pe masă. Lângă ea? Ghiveciul gol.

     Într-un sat din fundul Olteniei, trăia Mihai, un băiat de gimnaziu care purta ghete cu scai până în aprilie. Nu că i-ar fi fost frig la picioare, dar mama lui avea o regulă clară: „Nu scoți ghetele până nu vezi pomii înfloriți!”. 
               Și cum la ei pomii erau cam leneși, el este condamnat la încălțăminte de iarnă chiar și când alții se dădeau mari cu adidași noi.
          
               Într-o zi, la ora de sport, profesorul le explică tehnici de autoapărare:
          — Băieți, mai bine capul jos și ochii sus, decât capul sus și ochii în jos! Așa fac și luptătorii ca să se apere!
          — Așa, dom’ profesor, confirmă și Marian, colegul cel lingușitor.
          — Vezi, Marian știe să țină isonul! râse profesorul.
          
               Radu, încercând să-și aplice noile cunoștințe, se trezi în fața mingii de fotbal care venea direct spre el. Își plecă instinctiv capul, dar ochii îi ținu sus, fixând mingea. 
               Nu își ridicase mâinile să se apere! Mingea îl pocni direct în frunte și căzu pe spate, cu tot cu ghetele lui nemuritoare.
          
               Pe jos, simțind că poate profita de situație, spuse filozofic:
          — Mer să mă hodenesc oțâră...
           

Era o seară liniștită la cămin, genul de atmosferă perfectă pentru o Șeptică între prieteni și o doză sănătoasă de bășcălie. N-ai loc?, întreabă un băiat blond cu ochi căprui. [E grasă ca biscuitele în dungă].
          
          Ea vine, își ia sticla de apă în mână, ia o gură și se pregătește să joace. Dar n-apucă să se așeze, că apare alta, mai șlungă, mai dealșcă, mai cambișcă, și hop—îi ia locul.
          
          Fata rămâne blocată, fără replică. Nu mai e nevoie de ea. Se retrage discret, dar, vai, îi scapă pe jos sticla. În tăcerea stânjenitoare, se aude o voce:
          — Bă, ce urât i-ai dat-o! [îi părea rău de ea]
          
          Fata ridică din umeri, fără nicio remușcare (când a fost întrebată a doua oară dacă vrea să joace, a refuzat, căci dacă nu poți alege din două fete, pierzi tot). Voaioristul din colț, un tip care e ceva gen [în viața mea n-am urât o persoană atât de mult] oftează teatral.
          
          La masa de lângă, altă discuție filozofică prinde contur:
          — Dacă aș avea un copil și ar vorbi urât, aș fi mândră că măcar știe ce înseamnă. Alții vorbesc și nu știu ce scot pe gură!
          
          Cineva mută o piesă pe tabla de șah. Un glas se ridică din spate:
          — Șah – injecția la nebuni!
          — Mai bine mături balega la cai! răspunde altul.
          
          În acest interval al sufletului, unde orgoliul, umorul și răzbunarea se amestecă, se mai aude:
          — M-aș despărți de tine doar dacă ai pe altcineva. Așa, dacă e doar ceartă, se poate rezolva.
          

Frumusețea cere sacrificii... și usturoi
          
          Stăteam în fața oglinzii din mall, încercând să-mi aranjez moțul creț. Căștile mele albe cu blană îmi țineau urechile calde, iar haina de blană îmi dădea un aer sofisticat, de divă urbană.
          
          ✨— Vai, ce splendidă sunt! mi-am zis, rotindu-mă ușor și admirându-mă.
          
          Am atins din greșeală oglinda cu mâneca hainei. O usturime bruscă mi-a străbătut brațul.
          
          ✨— Aoleu, ce naiba?!
          
          Mi-am tras mâna, dar era deja prea târziu—pielea mă ardea, iar pe haină rămăsese o pată ciudată. M-am uitat mai atent și am văzut că oglinda avea o soluție care topea carnea! Mi-am amintit de serialul "Suleiman Magnificul".
          
          ✨— Cine, în numele balsamului de rufe, face așa ceva?! am exclamat, suflând frenetic peste arsură.
          
          În timp ce suflam disperată, a început să se simtă un miros puternic de usturoi. M-am uitat în jur. Nu era nimeni cu mâncare.
          
          Apoi am înțeles.
          
          Era mătreața mea.
          
          Șamponul de usturoi își făcea efectul în cel mai nepotrivit moment. Pe lângă că mă ustura pielea, acum emanam o aromă intensă de ciorbă de burtă.
          
          Am fugit spre ieșire, dar nu înainte ca un copil să mă arate cu degetul și să strige:
          
          ✨— Mami, mami, uite, o doamnă vampir! S-a ars și miroase a usturoi!
          
          Ei bine, frumusețea chiar cere sacrificii. Mai ales când te dai cu șampon de usturoi și te sprijini de oglinzi periculoase.

O aventură printre stele și prostii
          
          Într-o galaxie departe, pe muntele lui Hyperion Cel Care Merge Pe Deasupra, două prietene se confruntau cu o problemă tehnologică: una avea laptop, dar n-avea imprimantă; cealaltă avea imprimantă, dar n-avea laptop. După ore de calcule intense și dezbateri filosofice despre sensul vieții, au decis că nu se poate și-au plecat la culcare.
          
          A doua zi dimineață, Hyperion însuși m-a chemat la raport. Venise cu o veste cutremurătoare:
          — Te-am văzut scobindu-te în nas! Și, dacă tot eram acolo, cică și în fund, dar asta n-am văzut.
          — Nu te cred, am zis eu sfidătoare.
          
          Drept răspuns, Hyperion m-a aruncat din galaxia lui și, la impact, mi-a pocnit o bucă. A durut. Mult.
          
          Ajunsă printre muritori, am luat autobuzul. M-am așezat strategic la mijloc – în față stau ăia importanți, în spate cocalarii, iar eu voiam doar liniște. Dar când am zis că am iubită, Hyperion m-a exilat complet. Așa că acum trăiesc pe Pământ, departe de dânsa. Fără certuri. Fără contact. Știe el de ce ne-a pus la distanță.
          
          Ca să-mi ocup timpul, am decis să mă reprofilez profesional. După ce am absolvit silvicultura în 2013, mi-am luat un masterat în "Cultivarea De Coi în Oală, Căldare și Găleată". Lumea zicea că n-o să-mi folosească la nimic. Ei bine, cine râde acum?!
          
          Ca să sărbătoresc această realizare academică, am mâncat un balaur cu ananas în loc de degete. O experiență exotică, dar nu recomand. Am ascultat beșina ursului, fratele lui Tutankamon. A fost o experiență spirituală. Nu mi-a schimbat viața, dar sigur mi-a afectat simțul olfactiv.
          
          În timp ce mă gândeam la toate astea, cineva a apărut lângă mine și mi-a zis:
          — Am o grămadă de nuci de cocos.
          — Și ce vrei să fac cu ele? am întrebat confuză.
          — Uite ce frumos atârnă în pom. Mici sau mari sau imense cât capul tău!
          
          Și așa s-a încheiat o altă zi normală în viața mea.

Într-o dimineață rece de iarnă, pe un drum îngust, Căcălin și soția lui blondă se îndreptau spre sat cu sania. Soția lui, își aranja gândurile. 
          ❄️„Părul meu e o prelungire a sufletului, dragul meu, precum o antenă care captează energia Universului", spunea ea cu un zâmbet misterios.
          
          O privea cu dragoste, dar ceva îi atrase atenția: pe drum, un cal mare și gras, părea să le blocheze trecerea. 
          ❄️„Bă, muie, dă-te-n pula mea să trec cu sania slobozului!” strigă el, cu un glas înghețat de frig, dar plin de nervi. Calul însă, nu se mișcă.
          
          Soția lui, obosită, privi în jur și spuse: 
          ❄️„Să eliminăm calul!” El se uită la ea confuz. 
          ❄️„Cum?"
          
          ❄️„Sunt obosită, măi”, răspunse ea. 
          ❄️„Tu nu vezi ce face calul? Ne dezbină!”
          
          ❄️„Trebuie să scăpăm de calul ăsta IMEDIAT!!! IAR NE DEZBINĂ CALUL!!!” strigă, panicat. Calul, dintr-un motiv misterios, părea să simbolizeze tot ce îi ținea în loc în viață, poate chiar și neliniștile lor.
          
          Dar soția lui, cu o calmă hotărâre, spuse: 
          ❄️„L-am învins pe cal! Este doar o metaforă. Calul ne reprezenta fricile, obstacolele... iar acum le-am depășit!”
          
          O privi cu uimire, apoi cu un zâmbet. 
          ❄️„Ai dreptate. Am trecut de el. Și acum, cum ajungem acasă?”
          
          ❄️„Lăsăm calul în urmă, dragul meu. Totul e în mintea noastră,” răspunse ea, aranjându-și părul, ca o antenă care transmitea energie pozitivă. Și au plecat, plini de zăpadă la bot.
          
          
          

Andrei, în mijlocul nopții, se trezi brusc, hotărât să rezolve o problemă veche: „Cum să dormi bine, chiar și după ce te-ai dus la baie?” Așa că inventă Somnic Pic Piș, o licoare magică pentru pernă, care păstrează somnul. 
          Visul său de a deveni un antreprenor de succes părea aproape îndeplinit. Mama lui, însă, nu l-a lăsat să dea la Drept, așa că nu poate citi contracte și se pune pe bocit.
          
          În dimineața următoare, povesti entuziasmat unui prieten despre afacerea sa. Acesta, însă, răspunse: „Crezi că o licoare te va ajuta mai mult decât să lași trecutul să plece? Poate că n-ai nevoie de un somn mai bun, ci de o iubire mai sinceră.” 
          Andrei rămase tăcut, realizând că poate că ideea lui de afacere nu era chiar ceea ce avea nevoie, ci mai degrabă să lase în urmă ce nu mai era pentru el.
          
          Mihai îi spuse: "Motivul pentru care atâtea te vor, e pentru că vor să se răzbune pentru ce i-ai făcut acelei fete. Nu tu le folosești, ci ele. Te lauzi mereu că agăți, în continuare suferi doar după una, pe care încă o aștepți. Ea nu te vrea, că nu există loialitate. Te miri de ce suferi...."
          
          Postările lui Andrei :
             Scriu la una.
             Vorbesc cu alta.
             Sufăr după alta.
             Am copii cu alta.
             Ies cu alta.
             Dau repost pentru alta.
             Am nevasta cu alta.
             Am amantă cu alta.
             Stau după alta.
          

În gimnaziu, Alina era justițiara școlii. Când mă prindea că bag banane după calorifer, se enerva și le arunca în chiuvetă. Mă durea gâtul de la plâns.
          
          Mi-a venit o idee genială. Am băgat apă în gură, m-am pus pe ochiul de la aragaz și am așteptat să fiarbă. „Dacă fierbe apa direct în gură, mă vindec instant!”, mi-am zis.
          
          Fix atunci a intrat fratele meu mai mic, fredonând un cântec dubios:
          „Pula, pizda și găoaza,
           Ei s-au dus să sape varza
           Pulă, pizdă
           Pulă, pizdă
           Pulă, pizdă"
          
          „Taci, bă, că mă concentrez!” am mormăit eu, dar deja simțeam că mi-am ars cerul gurii.
          
          A doua zi, la școală, o fată a venit spre mine cu un papuc într-un picior și o gumă lipită de talpă.
          — Ai gumă?
          — Nu…
          — Aha! Deci asta din papuc fu ultima? Awww, pentru mine ai consumat ultima gumiță?
          -D-De unde ști?
          -Îmi dai papucii, ah? Lasă-mă să îți răsplătesc gestul afectuos.
          
          M-am uitat confuză. Cum naiba a ajuns discuția aici? Dar înainte să reacționez, i-am lipit guma în păr și i-am dat cu papucul în cap.
          
          [[ Așa am învățat două lucruri importante: să nu bag banane după calorifer și să nu am încredere în oamenii cu un singur papuc. ]]
          

Într-un sat mic, unde toată lumea știa pe toată lumea, trăia Moș Ghiță, un bătrânel cu vorbele lui înțelepte (sau cel puțin așa credea el). Avea o regulă de aur pe care o împărtășea oricui avea răbdare să-l asculte (rețeta de supă de pui romantică) :
          
          „Dacă o săruți pe gât și e sărat, să nu te pună dracu’ să cobori mai jos!” 
          
          Toți râdeau, dar nimeni nu înțelegea dacă vorbea serios sau doar își bătea joc.
          
          Iubita mea s-a vopsit brunetă, din roșcat-castaniu, și-ai pus o căciulă neagră și a adoptat stilul de „bombardieră” în timpul unui apel video.
          
          După câteva minute de conversație ciudată, am coborât tonul și am șoptit provocator:
          
          — Hai să testăm vorba lui Moș Ghiță... 
          
          A tăcut. A înghițit în sec. Apoi, cu cea mai serioasă față posibilă, am zis:
          
          — Păi...ai mâncat semințe înainte?
          
          [ Nu băgați în seamă pe oricine, asta înseamnă să fi mafiot ]
          

Sesbian Lex