Cuvântul.
Nicidată să nu îl subestimezi.
Cuvântul rănește, alină, distruge, creează. Este tăios, dar nu ca un pumnal, este puternic, dar nu ca un Hercule. Devorează și dă fericire. Este schimbător ca o foaie bătută de vânt. Natura este cuvânt, făcută din cuvânt, deschisă din cuvânt. Veți spune, desigur, materia nu e cuvânt. Da, existența materiei nu este cuvânt, dar definirea existenței ei este. Ce este existență fără definire? Contează ceva, dacă nimeni nu știe că există? 
Este ca o herghelie de cai sălbatici. Liber, puternic, de neînvins. Până când reușești să îl îmblânzești. Noi nu ne dăm seama ce dar avem, faptul că putem vorbi. Că ne putem exprima! 
Dacă el nu ar avea însemnătate, „te iubesc!" și „te urăsc!", ar fi tot una.
„Dumnezeu este Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu!" - o frază scurtă, plină de adevăr și poezie, care pecetluiește tot ceea ce am explicat mai înainte.

Este frumos să poți citi. Să poți pleca departe, înt-un loc unde totul se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. Unde legendele și poveștile prind viață. Unde există ceva de povestit.

Într-adevăr, este frumos! Dar mai frumos este să poți, tu însuți, scrie. Să îți vezi cuvintele pictate pe hârtie, cum dau viață. Mai întâi castele, apoi cetăți și după aceea imperii. Să te întrebi „eu am făcut asta?". Să vezi cum începe să bată o inimă, apoi mai multe în cor, alimentate cu cernală și imaginație. Să guști cuvintele. Să le adori. Să vrei să te îngropi în ele și să nu mai ieși de acolo. Să trăiești cu mintea ceea ce nu poți face cu trupul. Să te eliberezi, chiar și pentu o secundă, de închisoarea crudă a realității.
Și să exprimi toate astea într-o carte.