Autoportret pe o pânză pătată



"Aş putea să înşir sute de pagini pentru a mă descrie

Şi nu aş şti dacă e prea mult, sau prea puţin.

Aş putea spune că sunt multe,

dar în acelaşi timp aş putea spune că sunt nimic.

Sunt un cântec scris de un compozitor aflat la finalul vieţii

care s-a precipitat din dorinţa de a compune o capodoperă înainte să moară

şi a încurcat totul.

Sunt o poezie mereu nescrisă, mereu gândită,

recitată noapte de noapte de un poet impersonal.

Sunt un gând care fuge permanent de mintea care l-a născut

de frică că s-ar putea săvârşi

şi ar muri.

Sunt un ţipăt care se propagă la infinit

cu o putere atât de mare încât nimeni nu îl poate percepe

deşi le bântuie urechile în fiecare clipă.

Sunt un copac încă tânăr care îşi caută cu disperare lumina pentru a supravieţui

şi se fereşte cu şi mai multă disperare de lumina copacilor din jurul lui.

Sunt o picătură de ploaie în cădere liberă

care îşi anticipează fiecare moment 

protestând împotriva legilor gravitaţiei pe care nu le poate schimba

şi încercând să-şi mai lungească sfârşitul lăsându-se purtată de vânt.

Sunt o piatră seacă care în fiecare clipă se mai crapă puţin

şi fiecare urmă de pe ea e semnul supravieţuirii în goana după timp.

Sunt o amintire care deseori se uită

şi când este amintită e prea târziu.

Sunt un înger sau un demon

condamnat sau privilegiat

să trăiască sau să moară

într-un lan de flori pe care le-a ocrotit cu aripile sale

şi cu al căror miros şi-a îmbiat

fiecare suflare a fiinţei.

Sunt

ceea ce vreau să fiu şi nu sunt

şi

ceea ce nu vreau să fiu dar sunt."