"Deschise cât putu de încet uşa şi aprinse lumina. Odaia era caldă; mirosea a praf. Obloanele ferestrelor erau lăsate. Alături de pat se afla o masă mare de lemn încărcată cu cărţi, aproape toate noi, unele cu foile încă
netăiate. De celălalt perete era rezemată o bibliotecă şubredă, făcută parcă de un amator, plină şi ea cu cărţi.
[...]
După ce plecă portarul, ţinând cartea sub braţ, cu o infinită grijă, aproape cu spaimă, Ştefan rămase o clipă în mijlocul odăii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecină. Se apropie de fereastră şi o deschise larg. Îl întâmpină un miros de grădină proaspăt stropită. „Tot mai am timp, îşi spuse rezemându-se de fereastră. Nu e încă miezul nopţii..."
... Fata ridicase din umeri şi zâmbise. în lumina serii, obrazul ei părea şi mai pârlit de soare şi părul căpătase un luciu stins, de metal vechi.
— Nu te înţeleg, spusese. Nu-mi dau seama dacă glumeşti sau crezi cu adevărat...
Pe nesimţite, deasupra lor, cerul îşi domolise sclipirea. O stea răsărise din senin, stingheră, în creştetul pădurii.
— S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...
— îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege...
— Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească...
— Nu înţeleg nimic, spusese ea. Nu înţeleg...
[...]
Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează
în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni..."
| Mircea Eliade_ (fragmente din) Noaptea de Sânziene |
