Foaia a zburat undeva departe,
Luând cu ea toate visele mele din noapte,
O dâră de cerneală neagră-n urmă
Şi sufletul împregnat în ură
La fel cum pensula este îmbătată de culoare,
Bețivul de alcoolul fără de care nu are scăpare
De toate grijile ce-i macină mărunt rațiunea,
Din care nu mai rămâne decât amărăciunea.
Aşa a rămas şi sufletul meu.
Înecat în vise spulberate,
Mii de cuvinte aruncate de tot felul de persoane
Şi dorințe ce niciodată nu puteau fi împlinite.
Foaia mea a zburat mult prea departe,
Dâra de cerneală a dispărut prin depărtare
Dar sufletul continua să se-nece cu fiecare secundă,
În timp ce eu îl priveam pierdută.
