Hmm... cum m-aş descrie? Poate... ca o fată plictisită care îşi găseşte refugiul în lumea imaginației, locul în care poate fi acea fată misterioasă pe care toți o adoră, ori o invidiază. Fata care are orice putere la îndemână, fata al cărui trecut e atât de întunecat şi dureros față de zâmbetul cald pe care-l afişează zi de zi.

Dar în realitate, este fata a cărei minte caută sens în orice vede, şi caută lucruri care, defapt, poate nu există. Lucruri de care îi este frică, dar îşi doreşte atât de mult să le întâlnească. Fata care vrea să pară curajoasă şi caută ceea ce este mai rău în lume, pentru a se simți, într-un final, acasă. Fata care îşi doreşte să nu se fi născut, ori, să fie în pielea altcuiva. Fata a cărei demoni îi stau la îndemână, fata a cărei minte e un palat de suferință şi stricăciune (după părerea ei), palat pe care îl îngrijeşte şi îl acceptă.

Cum o văd alții? Înainte, o vedeau ca pe fata care era mereu veselă, fata ascultătoare şi bine crescută, fata care lua numai note bune. Acum, e acea fată care stă în pauze şi citeşte, fata care preferă compania băieților, dar ei nu îi preferă compania, fata care nu îşi poate controla prea bine temperamentul, fata care înjură şi îți spune ce crede drept in față. Acea fată care uneori pare atât de deprimată încât toți trec pe lângă ea, dar atunci când zâmbeşte îi adună pe toți laolaltă. Fata care ştie cum să-şi impună punctul de vedere, dar nu este ascultată. Fata care ar putea face față multor lucruri, dar care este mereu scoasă din ecuație din cauza favorizărilor care nu o includ şi pe ea.

Şi pe lângă toate lucrurile de mai sus, mai sunt şi fata care ii place să cânte chiar dacă nu îi place vocea ei, sunt fata care desenează deşi nu e talentată, sunt fata ale cărei sentimente sunt extrem de sucite, sunt fata pe care luna o linişteşte, şi chiar dacă îmi este frică de întuneric, păşesc în el de parcă aş păşi în propria casă, în acel moment părându-mi străină.

Aşa m-aş descrie, deşi ar mai fi multe de spus.