Am adormit cu gândul că voi fi iertat, că cineva, oricât de departe ar fi, mă va înțelege ca și cum ar fi chiar aici, lângă mine, ca și cum trupul său ar fi unul și același cu trupul meu. Dar era doar o speranță, nimic mai mult. Știam că aveam să mă trezesc învăluit în vinovăție și disperare, înnecat în amarul unei iubiri demult stinse.
Am adormit cu gândul că voi fi iertat de cineva, de cineva anume. De acel cineva pentru care aș fi făcut orice, iar acum, îmbătat cu propriul egoism, de la care aș aștepta să facă același lucru, fără să mă gândesc, măcar, dacă ar avea de ce să o facă, dacă am dovedit că merit.
Am adormit cu gândul la ceva ce nu avea să devină realitate, iar acum, în miez de zi, aștept ca soarele să apună și, adormind cu același gând, să nu mă mai trezesc.