discolored--

          Am adormit cu gândul că voi fi iertat, că cineva, oricât de departe ar fi, mă va înțelege ca și cum ar fi chiar aici, lângă mine, ca și cum trupul său ar fi unul și același cu trupul meu. Dar era doar o speranță, nimic mai mult. Știam că aveam să mă trezesc învăluit în vinovăție și disperare, înnecat în amarul unei iubiri demult stinse. 
          	            Am adormit cu gândul că voi fi iertat de cineva, de cineva anume. De acel cineva pentru care aș fi făcut orice, iar acum, îmbătat cu propriul egoism, de la care aș aștepta să facă același lucru, fără să mă gândesc, măcar, dacă ar avea de ce să o facă, dacă am dovedit că merit.
          	           Am adormit cu gândul la ceva ce nu avea să devină realitate, iar acum, în miez de zi, aștept ca soarele să apună și, adormind cu același gând, să nu mă mai trezesc. 

discolored--

04:41    pm
          	  18.07.2018
Reply

discolored--

          Am adormit cu gândul că voi fi iertat, că cineva, oricât de departe ar fi, mă va înțelege ca și cum ar fi chiar aici, lângă mine, ca și cum trupul său ar fi unul și același cu trupul meu. Dar era doar o speranță, nimic mai mult. Știam că aveam să mă trezesc învăluit în vinovăție și disperare, înnecat în amarul unei iubiri demult stinse. 
                      Am adormit cu gândul că voi fi iertat de cineva, de cineva anume. De acel cineva pentru care aș fi făcut orice, iar acum, îmbătat cu propriul egoism, de la care aș aștepta să facă același lucru, fără să mă gândesc, măcar, dacă ar avea de ce să o facă, dacă am dovedit că merit.
                     Am adormit cu gândul la ceva ce nu avea să devină realitate, iar acum, în miez de zi, aștept ca soarele să apună și, adormind cu același gând, să nu mă mai trezesc. 

discolored--

04:41    pm
            18.07.2018
Reply

discolored--

Te-am așteptat.
          Lumina era oarbă, la fel de oarbă precum iubirea pe care ți-o purtam, însă, printre umbrele înțepenite, îți puteam observa silueta – o umbră neagră, de altfel, însă inconfundabilă. Te vedeam cum pleci, cum fugi de mine, știind că nu o să te întorci.
          Nu aveai să te întorci în locul în care, de fapt, nu fusesei niciodată. Adevărul era că nu exista un adevăr, totul era o minciună, o născocire a gândurilor mele, pe care eu alesesem să o cred.
          Te-am așteptat. Și am murit așteptându-te. Și, dacă aș avea ocazia, aș muri încă o dată făcând-o.
          Te aștept.

Aphrodite_O_Neill

Și poate că te minți, încercând să te faci și pe tine să îți crezi spusele. Îți dorești cu ardoare, dar staționezi în zona din care nu mai ai nici o cale de scăpare. Nu poți pleca, doar dacă voința ta e mai puternică decât neputința. 
            Nu poți șterge trecutul și nici să prezici că viitorul va fi unul mai bun, mai strălucit, dar poți să încerci să repari prezentul și să-ți reclădești speranța, din nimic. 
Reply

discolored--

Dar poate că acum, după toate câte au fost, nu-mi pasă și nici nu merit. Poate că acum, singura dorință de a reveni la ce ar fi putut exista dacă nu clacam e atât de mică și izolată undeva adânc în sufletul meu încât nu o pot găsi nici măcar eu. Poate că soarele nu va mai răsări, iar, cu timpul, nici mie nu-mi va mai păsa.
Reply

Aphrodite_O_Neill

Soarele se va ridica și pe strada ta. Chiar dacă nu azi sau mâine. Așteaptă. Răbdarea e o virtute pe care o poți obține, așa cum o vei obține și pe ea. 
            Dă-i motive să se întoarcă; să îți dea acea șansă neprețuită. Arată că îți pasă și că meriți... 
            
Reply

discolored--

Viața e un mit în care oamenii cred până la moarte, iar moartea un adevăr în care mulți refuză să creadă. 
          Fiecare moare, lăsând în urmă doar amintiri. Iubirea piere, dragostea dispare și fericirea se năruie, legăturile cu cei dragi se evaporă. Dar amintire rămân. Un timp. Un timp, iar apoi se uită și nu mai rămâne nimic ce ne leagă de Lume. 
          Suntem înlocuiți în cronologia oarbă a omenirii de e proprii noștri urmași. Ei ne repetă greșelile, ne copiază instinctiv și ne duc mai departe genele, urmând ca ei să să predea ștafeta unei alte generații care să repete exact aceleași lucruri. 
          La final, toți mor. Pe rând sau în același timp, însă mor. 

discolored--

04:26    pm
            23•06•2018
Reply

GraySkyuse

Oamenii sunt morți și când sunt vi fizic. E un lucru ireversibil, incurabil și evident. Într-o perioadă a vieții tale – poate ieri, poate azi sau poate mâine – o parte din tine va muri. Atunci vei muri pentru prima oară – când prima parte din tine se va rupe. Vei muri și a doua și a treia și a o mia oară, iar la final vei muri fizic. Suntem oameni și ne naștem pe un altar oferit morții, dar cu fiecare fericire, cu fiecare plâns, cu fiecare urlet, cu fiecare surâs, trăim. Să mori nu înseamnă să mori fizic, să mori înseamnă să pierzi bucăți din tine, iar să trăiești nu înseamnă să respiri, înseamnă să construiești noi bucăți. Peste moarte și viață, peste ambele apogee, va fi mereu eul lăuntric, iar tu, tu ca individ, ca ființă, ești și mort și ești și viu în același timp. Tu trăiești, exact așa cum ești.

discolored--

Înseamnă că moartea mea a început demult, iar viața a încetat atunci când orice bucăți încercam să construiesc, se spulberau.
Reply

-clopotica

Si sa vezi cat doare cand iti dai seama ca nici macar pe tine nu te cunosti. Cand plangi isteric pentru ca nu-ti dai seama de ce asa si nu asa. Cand urli inauntru sperand ca o sa observe cel mai mic detaliu ceilalti. Cand stergi zecile de lacrimi, ascunsa in spatele ursului de plus pentru ca nu vrei sa te vada disperata. Diperata dupa ce? Dupa propria persoana. Pentru ca te urasti iubindu-te si nu stii cum sa mai crezi in tine. De ce ai crede? De ce ai crede in tine cand te dezamagirea continua in fiecare secunda? Si ce? Vezi cum ti se da iubire, ocazional si ti chiar crezi ca mi-a trecut? Chiar crezi ca cu doua cuvinte ajuti? Nu. Nu mai incerca sa ridici ce a picat, ai grija de cei ce sunt inca sus. Da uitarii cei decazuti. Fii atent sa nu pici tu. Nu mai iubi ce e picat, s-ar putea sa pici dupa ei si sa te dezamagesti pentru ca vezi ca ei sunt morti.

-clopotica

Meh.
            
            Nu mai spune.
Reply

discolored--

@-clopotica m-ai lăsat fără cuvinte. Scrii foarte frumos.
            
            În altă ordine de idei, sunt băiat :))
Reply

discolored--

Ne gândim că, iubind, nu vom muri niciodată. Că dragostea pe care o purtăm va dăinui pentru eternitate, luminându-le viața celor lăsați în urmă. Și, implicit, noi trăim.
          Vedem în fiecare dimineață lumina puternică a Răsăritului, însă Apusul are culoarea cea mai aprinsă, mai aprinsă chiar și decât iubirea. Apusul e sfârșitul, e moartea. Apusul e mai aprins decât iubirea. Moartea e mai puternică decât iubirea. 

discolored--

01:54   a.m.
            22•06•2018
Reply