obisnuiam sa iubesc metaforele. obisnuiam sa te iubesc si pe tine, dar asa cum imi iubeam gandurile. pe jumatate. cand extrageam esenta din ele fara sa bag in seama exteriorul lor sau ce le inconjura. daca mi as fi iubit gandurile asa crude cum sunt, probabil n as mai fi existat de mult. as fi supta de viata, si totusi probabil as avea frumusetea stearsa a unuia dintre personajele lui tim burton. acum nu mi mai iubesc gandurile deloc. nici macar esenta din ele, a plecat tot ce era frumos la ele. nu stiu exact cand le am pierdut, poate atunci cand am uitat cum se simte pana si melancolia. obisnuia sa fie amara si calda in felul ei. te obisnuiai cu gustul doar pentru ca nu voiai sa ingheti de frig in interiorul propriei minti, apoi deveneai dependent. dar era o dependenta frumoasa, se simtea de parca erai blocat in mijlocul unui vant cald de vara si secundele se miscau cu incetinitorul. si apoi, incet, mintea ti devenea panza. te chinuiai sa scrii in acuarele pentru ca in acele momente ideile iti erau cea mai de pret avutie. era o dependenta in lipsa careia te simteai gol si insignifiant, dar cand o aveai deveneai dumnezeule propriei tale lumi. vedeai poezie in orice, pana si in rotile vechi ale autobuzului care te alerga pana acasa dupa o zi in arsita soarelui. nu se compara cu dependentele pe care le am acum. totusi, cateodata votca are gust amar si ma incalzeste asa cum ma incalzea melancolia cand eram copila. si ma face sa plang la fel de tare atunci cand beau prea multa. si totusi, fumul de tigara cu care mi intoxic plamanii imi incetineste lumea la fel de tare cum o facea melancolia, si pluteste la fel de calm si cald cum plutea vantul de vara in care ma simteam blocata. dar nu e la fel, nu? melancolia nu e la fel ca viciile cu care incerc sa mi pacalesc fericirea.
- farama de gand neterminat -
