respirația mea
o confesiune
dumnezeiască
dragul meu nu mă crede
și se ascunde departe,
între spini...
ochii lui curg a sânge
eu respir greoi,
trupul mi se lasă
putrezesc
mă desprind de conștiința
eternă a libertății
mă afund în nedreptățile inimii
și iubitul meu plânge
ca un copil
cade și nu-mi întinde mâna
povești tragice pe fundal
trandafiri fără cap,
și o întindere de spini
eu cad secerată
ca un spic necopt,
picioarele nu mă ascultă
cel ce deține cheile infinitului
dinăuntrul meu,
iubitul meu nu mă crede
eu aș călca pe podul durerii,
dar picioarele-mi nu mă ascultă
și în gând îl prind de obraz și
închei confesiunea
respirații sufocate.