Sunt o persoană pacifistă de fel. Natura meseriei mele pretinde să fiu, însă până și un psiholog are limitele lui și în ultima vreme acestea au fost călcate în picioare fără pic de empatie... sau de rușine.
M-am refugiat în această comunitate cu un suflet împovărat de o iubire pe care nu am putut să o ofer cuiva.
“Lux in tenebris” este și va fi întotdeauna o scrisoare de adio, nu o poveste scrisă pentru atenție, nu un moft și, cu siguranță, nu o carte care prinde doar pentru că aparține unui gen popular.
În ultimele zile am fost acuzată că am plagiat la greu din lucrări care, culmea, au apărut la câteva luni după povestea mea. Dacă am fi fost în secolul 16, mă ardeau pe rug pentru “vrăjitorie”, căci cum altfel să fur idei direct din mintea cuiva încă dinainte să apuce să le tasteze și posteze? Mi se pare absurd că pe la spate sunt o hoață, când în public sunt numită, citez, “zeiță”.
În timp ce mă războiesc cu aceste acuzații, am neplăcerea să aflu că există persoane care își construiesc scheletul propriilor povești pe cartea mea, o carte pentru care s-a muncit, râs, plâns, făcut cercetare peste cercetare aproape un an de zile (azi-mâine se face). Logica ar fi: dacă ea a prins la public, de ce nu și noi?
Nu vorbesc aici despre trope-urile comune și repetitive din genul dark romance. Ar fi absurd să mă scandalizez pentru ceva ce n-am inventat eu, vorbesc despre asemănări majore de plot, de vibe-ul general și de personaje venerate, apoi imitate. Crezi că nu e bătător la ochi, dar este. Și dacă faci asta, înseamnă că nu ai apreciat și nu ai trăit cu adevărat cartea.
Dasha și Kosta sunt bazați pe persoane reale. Ei nu pot fi replicați, nici măcar reîncarnați sub alte forme. Poți să le preiei personalitatea, traumele, până și înfățișarea, dar nu le poți lua sufletele… pentru că sufletele lor aparțin autoarei și muzei sale, bărbatul pentru care a fost scrisă această carte.
(1/2)
