milena

Se întunecă. Nu mai am felinare pentru capetele sufletului meu. Și nici stelele nu îmi mai știu numele. Nu mai am cer.
          
          Pentru că sunt la capătul lumii. De unde îmi cad respirațiile pe asfalt și se sparg. Nu sunt decât un caleidoscop. Care se izbește de trotuar și devine praf. Intergalactic. Pentru că m-am pierdut în propriul epilog, căutând drumul spre prima pagină. 
          
          Dar trece. Constelațiile îmi taie clipele. Încerc să respir. O furtună într-o mare de sticlă. Încerc să stau în picioare pe stratul de timp subțire. Rezistă, lumeo, rezistă. Maine va fi mai bine. Maine va fi mai bine. Maine va fi mai bine.
          
          Azi e mai bine ca niciodată. Azi nu mai e niciodată. 

Doare atât de mult momentul când vrei să răspunzi sincer la ,,cum te simți?", dar nimeni nu te întreabă.
          
          Cum vă simțiți? 

Mă înec. Visele mele își pun ștreangul. Mii de fluturi pe pereți. Îmi intră în nări. Ne-am jucat de-a viața atâta timp, că nu reușim să rupem masca de față. Ea e viața noastră. Și mă topesc... Topaz între buze. Capsula cu clipe se distruge și îmi sângerează pe bărbie. Acum, libera sa cad în propria prăpastie. Acum, liberă sa îmi botez oceanul după propria moarte. Acum, nu mai am limite, pentru ca sunt o iluzie. Un copil de iluzie. Un ceas care își numără pașii spre viață. Și ei fug de ea. M-am saturat. M-am saturat... Acum, desfă-ți sfoara și hai sa legam o piatră de gât. Hai sa fim eterni, izbindu-ne cu tâmplele de sfârșit. Mulțumesc că nu mai ești aici. 

mulțumesc.

Învață-mă să exist, te rog... 

Și nu mi-am dat niciodată seama că sunt finită. Că pot întinde brațele ploii și să mă ardă acidul din ea. Că voi spune soarelui ,,la redevedere" înainte ca pleoapele mele să țipe spre lumină eterogenă. 
          
          Am fost pierdută. Pierdută până demonii mei nu au luat cina în biserică și mi-au promis un ciot în locul sufletului. Pierdută până fobia mea de viață nu a început să vuiască tornade în vene și să turmenteze rările fardate înainte de răsărit. Pierdută până șoaptele nu m-au ales pe mine...
          
          Și e frumos să îți arunci trecut pe fereastră când fugi din propria viață.

Un pas. Al doilea. Ultimul.
          
          Deschide-ți aripile și rupe carnea de pe cer.
          
          Șoptește încântații spre nimic și mușcă-ți buzele. 
          
          Azi ne îmbrăcăm în vid și bem apocalipsa.
          
          Azi murim înainte să ne naștem. 

Respiră. Respiră. Respiră.
          
          Cerul de sub picioarele tale se încleșteaza. Amintirile tale se aruncă în gol. Dispari. Ca o strălucire pe buze de salcam atunci când întunericul e aproape.
          
          Respiră. Respiră. Respiră.
          
          Ți-ai pus alarma pentru ultimul sărut și ai fracturat inima ta în suveniruri pentru șoaptele tale. Și încerci să ticăi în ninsoare de stele. Și încerci să îți anticipezi dispariția. Doar dispari.
          
          Respiră. Respiră. Respiră.
          
          Poate că neantul pășește pe podium în pantofi de firmă și elfi la urechi. Poate că venele tale vibrează radioactiv ca un cablu de telegraf. Poate că dispari. Doar respiră.
          
          Respiră. Respiră. Respiră.
          
          Ultimul act. Măști crăpate. Rezervorul de iertării exasperare. Un credin imposibil de plătit pentru zâmbete flexibile. Dispari. Încă o secundă. Două. Și nimic.
          
          Doar respiră. Respiră. Respiră.
          
          Trage-ți cortina. Eroul principal s-a îmbătat cu vise. 

Dispar. 

Mi-am cerut de la stele nocturnul
          Care calcă pe rânduri și ploi,
          Hai spre stele, strigă Saturnul,
          Hai spre lume deci, strigăm noi.