𝐝𝐞𝐧𝐢𝐬𝐞

— ne-am sfârsit;
          
          ne-am sfârșit spunându-ne pe nume
          „iubire” dispăruse din vocabular
          am rămas niște străni care s-au ciocnit, cândva, în lume
          cu amintiri ce purtau un parfum mult prea amar.
          
          02.05.26
          xx, denise 

capitolul doi este aici
          lectură plăcută! xx
          
          https://www.wattpad.com/1625433387?utm_source=ios&utm_medium=link&utm_content=share_writing&wp_page=create_on_publish&wp_uname=melcisor

descrierea ta imi aduce aminte de wattpadul vechi cand nu erau reclame si nu era gol. someone bring it backkkk :(

prima mea carte fantasy este aici. sper să vă placă!
          lectură plăcută! xx
          
          https://www.wattpad.com/story/387930507?utm_source=ios&utm_medium=link&utm_content=story_info&wp_page=story_details&wp_uname=melcisor

am început să scriu la ceva fantasy. sunt cititori ai genului pe aici? mi-ar placea niste pareri. 
          
          xoxo, 
          denise

mai jos veți regăsi un text scris după o perioadă lungă în care s-a așezat praful pe tastatura mea. deci iertați-mi greșelile de orice tip.
          
          sper să vă placă! xx
          — denise

— Cât e de frumos să fi iubit pe cineva într-atât de mult încât să îi purtăm lipsa în suflet, nu-i așa? Nu cred că pot fi în stare să explic în vreo limbă de pe acest pământ cât de mult am iubit-o, însă voi încerca. Am iubit-o așa cum cerul își iubește stelele. Cu sacrificii, cu dor, cu zâmbete și cu lacrimi. Am iubit-o cum doar un copil își poate iubi mama și totuși… iubirea nu a salvat-o, dar a pastrat-o vie în sufletul meu. Tot ce pot spera este că deși pășii ni-i călcăm pe drumuri diferite, să ni-i întersectăm cândva, iar până atunci, să trăiască pe pământul asta prin mine până când îi voi urma, negreșit, soarta. Sunt sigură că de pe norișorul de pe care ne privește, ar face orice să ne șteargă lacrimile, deși nu e cu putință. Îmi lipsește și sunt sigură că și vouă! Cum ar putea un suflet cald ca al ei să nu ne lipsească? Însă eu aleg să îi celebrez viața și să mă bucur că am putut iubi un om atât de mult încât să îi plâng moartea, căci ce ar fi doliul fără iubire? Ar fi sec și anost. Doare, adevărul acesta nu-l pot nega. Doare cum nici măcar piela arsă de flăcări n-ar durea și totuși… sunt norocoasă. Sunt norocoasă să știu că din toate viețile și timpurile trecute peste acest pământ, eu și ea am trăit în același timp. Că ne-am iubit. Că m-a iubit. Că am iubit-o. Am fost carne din pântecul ei și lacrimi smulse pe furiș, răspunsul la rugăciunile șoptite în miez de noapte, cât și copilul ei. Iar asta nu mi-o poate fura nimeni, fiindcă indiferent de circumstanțe, eu rămân copilul ei. Fata ei. Îmi va fi greu să știu că nu mai are glas pe acest pământ ca să îmi răspundă când o strig, dar ce frumos a fost că a avut. Că a existat. Că a fost mama mea. Și este. Mereu va fi. Deja îmi lipsești, mami. Dar știu că ce simt e tot iubire, însă mai tristă. Și nu pot fi mai fericită de faptul că tu m-ai învățat să iubesc, deși trupul mi se frânge. O să te port cu mine, căci ce este doliul dacă nu chiar o altă față a iubirii?

DOLIUL
          Sau a doua față a iubirii
          [fragment - partea I]
           
          Mia privi în jur, iar aerul i se poticnise în gât. Biserica pe care o frecventa în fiecare duminică cu atât de mult drag, în acea zi era mohorâtâ. Tristă, parcă mai goală ca niciodată, deși în interiorul ei erau oameni așezați pe băncuțe. Nu mai simțea căldura din alte zile și nici glasul vioi al preotului nu mai răsuna melodios printre pereții altarului. Era… liniște.
          
          O răfală de vânt se strecurase printre geamurile abia deschise ale bisericii, alungându-i Miei șuvița cafenie de pe obraz.
          
          Fata făcu un pas în față. Tocurile îi răsunară în întreaga încăpere ca un ecou ce se lovea de pereți la infinit, iar toate privirile o fixară.
          
          Trase aer adânc în piept, îndreptându-și umerii obosiți. Știu că nu mai poate trage de timp, iar cu o ultimă privire aruncată în jur, începu să vorbească:
          
          —  Vă mulțumesc că ați venit, rostise cu greu, căci cu fiecare cuvânt care îi părăsea gâtlejul, își simți limba amară.
          Oamenii îi zâmbiră încurajator, fapt ce îi dădu Miei stropul de curaj de care avea nevoie pentru a continua:
          

Crăciun fericit, dragilor! ❤️
          
          xx, mia

— dor;
          [partea a III-a – final]
          
          De ce mi-ai făcut cunoștință cu cea mai meschină față a durerii? Nu știu cum să mă cos înapoi fără să las cicatricile pierderii tale în urmă. Sunt incompletă. Spune-mi tu, cum fac să mă reîntregesc? Cum mă regăsesc? Nici măcar nu îmi mai cunosc versiunea care exista odată cu tine pe pământ. Sunt goală și rece acum. Sunt lipsită de esență. Sunt… pustie. Sunt tot ce mi-am promis să nu fiu după ce pleci. Am mers pe drumul pe care știam că o să o găsesc pe vechea eu, dar nu era. Cum o chem? Cum o găsesc? Oh, cât îmi lipsești. Ai fi știut să pui în ordine haosul din mine, să mă ghidezi, să fiu din nou eu. Dar cum să mai fiu când dorul meu te strigă cu ficare celulă din mine, iar tu nu mai ai glas să îmi răspunzi? Sau poate ai… poate încerci, dar cerurile sunt prea departe de pământ ca să te aud. Mă strigi, oare? Îți mai aduci aminte de viața pământeană… sau a durut prea mult ca să vrei să iei viața asta cu tine acolo sus? Nu știu, îngeraș, și lipsa de răspunsuri îmi lasă un gust amar pe vârful limbii. Mă doare. Mă dă peste cap. Îmi lipsești, Dumnezeule! Crucea ta e așa rece… iar anii trec, îngeraș. O să mă învăț vreodată să trăiesc într-o lume fără tine în ea?