𝐝𝐞𝐧𝐢𝐬𝐞

— dor;
          [partea a III-a – final]
          
          De ce mi-ai făcut cunoștință cu cea mai meschină față a durerii? Nu știu cum să mă cos înapoi fără să las cicatricile pierderii tale în urmă. Sunt incompletă. Spune-mi tu, cum fac să mă reîntregesc? Cum mă regăsesc? Nici măcar nu îmi mai cunosc versiunea care exista odată cu tine pe pământ. Sunt goală și rece acum. Sunt lipsită de esență. Sunt… pustie. Sunt tot ce mi-am promis să nu fiu după ce pleci. Am mers pe drumul pe care știam că o să o găsesc pe vechea eu, dar nu era. Cum o chem? Cum o găsesc? Oh, cât îmi lipsești. Ai fi știut să pui în ordine haosul din mine, să mă ghidezi, să fiu din nou eu. Dar cum să mai fiu când dorul meu te strigă cu ficare celulă din mine, iar tu nu mai ai glas să îmi răspunzi? Sau poate ai… poate încerci, dar cerurile sunt prea departe de pământ ca să te aud. Mă strigi, oare? Îți mai aduci aminte de viața pământeană… sau a durut prea mult ca să vrei să iei viața asta cu tine acolo sus? Nu știu, îngeraș, și lipsa de răspunsuri îmi lasă un gust amar pe vârful limbii. Mă doare. Mă dă peste cap. Îmi lipsești, Dumnezeule! Crucea ta e așa rece… iar anii trec, îngeraș. O să mă învăț vreodată să trăiesc într-o lume fără tine în ea?

— dor;
          [partea a II-a]
          
          Aș putea îndura, oare, nopțile în care îți chemai moartea doar ca să înceteze durerea, din simplul fapt că te-aș ști, din nou, lângă mine? Ne despart lumile în care trăim și nu știu încă care este calea de mijloc. Oare suntem precum soarele și luna acum? Să existe, poate, o eclipsă în care sufletele noastre să se mai țină în brațe măcar o singură dată, de rămas bun? Atâtea întrebări fără răspuns, iar eu tot ce știu este că-mi lipsești. Îmi lipsești din propria-mi minte, din propriile gânduri și alegeri, din sfaturi împărtășite și din apeluri până la miezul nopții. Îmi lipsești din: „sunt bine”, „mi-e rău”, „haide să îți spun ce am mai făcut”, „am reușit”, „am picat examenul” și mai ales când vreau să ți le spun oricum, însă știu că nu le mai auzi. Dorul pentru cineva care știu că nu se mai întoarce îmi taie carnea, mi-o face franjuri la picioare și mă lasă să admir arta pe care a făcut-o, fără instrucțiuni pentru a ști cum să-mi adun bucățile ca să le cos la loc.

— dor;
          [partea I]
          
          Amintirea ta îmi seacă măruntaiele cu aceeși intensitate cu care mă și bucură, deopotrivă. Deși îți aud vocea din ce în ce mai departe în mintea mea, iar chipul tău mi se încețoșează atunci când încerc să mi-l amintesc, prezența ta încă se simte. Absența, în schimb? Mă sufocă și-mi frânge interiorul fără milă. Aș fi vrut să mai stai puțin. Să îți mai aud glasul măcar pentru o secundă. Să... nici nu știu. Poate, pur și simplu, să fii? Mi-ar fi plăcut, în schimb, căci măcar de asta sunt sigură, să nu fi fost nevoită să cumpăr un al doilea brăduț de Crăciun pentru a-l pune pe mormântul tău, să simți măcar astfel și tu că vin sărbătorile, ci să te fi bucurat și tu de bradul din casă, la fel cum o fac și eu. Mi-ar fi plăcut să nu fie nevoie să îți ascult mesajele vocale atunci când simt că îți uit vocea, ci să te sun și să-mi răspunzi. Mi-ar fi plăcut să mă strângi în brațele tale calde atunci când simt că lumea mi se prăbușește și nu să mă las îmbrățișată de frig și nesiguranțe ca acum. Mi-e dor de tine, îngeraș. Și știu că un milion de gânduri și rugăciuni nu o să te aducă înapoi, însă îmi lipsești enorm. Poate chiar un pic mai mult în nopțile în care adorm plângând. Arde în mine dorința de a te revedea, dar cum aș putea? Să vin la tine ar fi mult prea devreme, un gest prea crud pentru cine aș lăsa în urmă. Iar, tu, înapoi? Oh, cât de imposibil! Și chiar dacă ar fi palpabil, aș putea fi într-atât de egoistă să te chem la mine, știind câtâ durere ți-a adus viața de pe pământ?

Scriu la tema de la terapie și cred că am scris o pagină doar la o singură întrebare și, pe cât de dureros e să te întorci în trecut, pe atât am realizat scriind cât de dor îmi e să scriu, de fapt. Despre propriile dureri, despre frumusețea vieții simple – așa cum e ea –, despre orice. Se pare că scriitorul din mine nu a murit. Poate se va întoarce. 
          <3

Mai răsfoiesc ce am prin schițe atunci când mă cuprinde nostalgia și trebuie să recunosc că pe cât de praf sunt scrise unele lucruri pe care le găsesc, pe atât de incredibile sunt altele. Poate, cândva, o să scriu iar. Mi-e dor, sincer. 

THE DANCE
                     – Nikita Gill
          
          I will not have you
          without the darkness
          that hides within you.
          I will not let you have me
          without the madness 
          that makes me.
          If our demons
          cannot dance,
          neither can we. 
          
          
          o capodoperă <3

— dor; 
          
          au trecut doi ani. iar dorul de ea mă arde pe atât pe cât mă liniștește în unele nopți. știu că îi este mai bine în ceruri, zburând printre raze de soare și bucăți rătăcite de nori, însă pământul încă îi plânge lipsa. eu îi plâng lipsa. și dorul. și absența. și tot ce a fost și tot ce n-a reușit să fie. mă descompune lipsa ei pe atât pe cât mă alină faptul că nu o mai văd suferind, chiar dacă acest lucru înseamnă că nu o voi mai putea privi niciodată. însă sunt nopți în care vreau să fi fost egoistă. să o fi rugat să mai fi rămas. să mai fi îndurat. să mă mai fi luat o dată în brațe înainte să plece. să-și fi prelungit termenul limită de pe pământ cu încă câteva zile. îmi lipsește. oh, cât îmi lipsește. în special în nopțile în care vocea ei nu-mi mai răsună clar în gânduri, iar chipul îl are mai blurat în mintea mea. sunt nopți în care parcă-i mai răsună pașii pe podea, iar eu aștept să vină să îmi deschidă ușa. nu s-a întâmplat niciodată. ea nu a mai venit. și oricât plâng și țip și urlu și mă zbat, mă zvârcolesc... oricât îi scriu și îi vorbesc... oh, ea tot nu a mai venit. nu s-a îndurat. nu s-a întors. n-a mai rămas. chiar a plecat.
          03.07.23

2k de ochișori și aprox. 450 de voturi la „ce știe doar luna”.
          vă mulțumesc <3

03.07.23
          
          https://www.wattpad.com/1555873895?utm_source=ios&utm_medium=link&utm_content=share_reading&wp_page=reading&wp_uname=melcisor

mi-e dor de vremurile în care aveam 13 ani și citeam pe ascuns noaptea, când ar fi trebuit să dorm, abținându-mă să nu râd ca să nu trezesc toata casa. 
          viața de adult e nașpa.