𝐝𝐞𝐧𝐢𝐬𝐞

mai jos veți regăsi un text scris după o perioadă lungă în care s-a așezat praful pe tastatura mea. deci iertați-mi greșelile de orice tip.
          
          sper să vă placă! xx
          — denise

— Cât e de frumos să fi iubit pe cineva într-atât de mult încât să îi purtăm lipsa în suflet, nu-i așa? Nu cred că pot fi în stare să explic în vreo limbă de pe acest pământ cât de mult am iubit-o, însă voi încerca. Am iubit-o așa cum cerul își iubește stelele. Cu sacrificii, cu dor, cu zâmbete și cu lacrimi. Am iubit-o cum doar un copil își poate iubi mama și totuși… iubirea nu a salvat-o, dar a pastrat-o vie în sufletul meu. Tot ce pot spera este că deși pășii ni-i călcăm pe drumuri diferite, să ni-i întersectăm cândva, iar până atunci, să trăiască pe pământul asta prin mine până când îi voi urma, negreșit, soarta. Sunt sigură că de pe norișorul de pe care ne privește, ar face orice să ne șteargă lacrimile, deși nu e cu putință. Îmi lipsește și sunt sigură că și vouă! Cum ar putea un suflet cald ca al ei să nu ne lipsească? Însă eu aleg să îi celebrez viața și să mă bucur că am putut iubi un om atât de mult încât să îi plâng moartea, căci ce ar fi doliul fără iubire? Ar fi sec și anost. Doare, adevărul acesta nu-l pot nega. Doare cum nici măcar piela arsă de flăcări n-ar durea și totuși… sunt norocoasă. Sunt norocoasă să știu că din toate viețile și timpurile trecute peste acest pământ, eu și ea am trăit în același timp. Că ne-am iubit. Că m-a iubit. Că am iubit-o. Am fost carne din pântecul ei și lacrimi smulse pe furiș, răspunsul la rugăciunile șoptite în miez de noapte, cât și copilul ei. Iar asta nu mi-o poate fura nimeni, fiindcă indiferent de circumstanțe, eu rămân copilul ei. Fata ei. Îmi va fi greu să știu că nu mai are glas pe acest pământ ca să îmi răspundă când o strig, dar ce frumos a fost că a avut. Că a existat. Că a fost mama mea. Și este. Mereu va fi. Deja îmi lipsești, mami. Dar știu că ce simt e tot iubire, însă mai tristă. Și nu pot fi mai fericită de faptul că tu m-ai învățat să iubesc, deși trupul mi se frânge. O să te port cu mine, căci ce este doliul dacă nu chiar o altă față a iubirii?

DOLIUL
          Sau a doua față a iubirii
          [fragment - partea I]
           
          Mia privi în jur, iar aerul i se poticnise în gât. Biserica pe care o frecventa în fiecare duminică cu atât de mult drag, în acea zi era mohorâtâ. Tristă, parcă mai goală ca niciodată, deși în interiorul ei erau oameni așezați pe băncuțe. Nu mai simțea căldura din alte zile și nici glasul vioi al preotului nu mai răsuna melodios printre pereții altarului. Era… liniște.
          
          O răfală de vânt se strecurase printre geamurile abia deschise ale bisericii, alungându-i Miei șuvița cafenie de pe obraz.
          
          Fata făcu un pas în față. Tocurile îi răsunară în întreaga încăpere ca un ecou ce se lovea de pereți la infinit, iar toate privirile o fixară.
          
          Trase aer adânc în piept, îndreptându-și umerii obosiți. Știu că nu mai poate trage de timp, iar cu o ultimă privire aruncată în jur, începu să vorbească:
          
          —  Vă mulțumesc că ați venit, rostise cu greu, căci cu fiecare cuvânt care îi părăsea gâtlejul, își simți limba amară.
          Oamenii îi zâmbiră încurajator, fapt ce îi dădu Miei stropul de curaj de care avea nevoie pentru a continua:
          

Crăciun fericit, dragilor! ❤️
          
          xx, mia

— dor;
          [partea a III-a – final]
          
          De ce mi-ai făcut cunoștință cu cea mai meschină față a durerii? Nu știu cum să mă cos înapoi fără să las cicatricile pierderii tale în urmă. Sunt incompletă. Spune-mi tu, cum fac să mă reîntregesc? Cum mă regăsesc? Nici măcar nu îmi mai cunosc versiunea care exista odată cu tine pe pământ. Sunt goală și rece acum. Sunt lipsită de esență. Sunt… pustie. Sunt tot ce mi-am promis să nu fiu după ce pleci. Am mers pe drumul pe care știam că o să o găsesc pe vechea eu, dar nu era. Cum o chem? Cum o găsesc? Oh, cât îmi lipsești. Ai fi știut să pui în ordine haosul din mine, să mă ghidezi, să fiu din nou eu. Dar cum să mai fiu când dorul meu te strigă cu ficare celulă din mine, iar tu nu mai ai glas să îmi răspunzi? Sau poate ai… poate încerci, dar cerurile sunt prea departe de pământ ca să te aud. Mă strigi, oare? Îți mai aduci aminte de viața pământeană… sau a durut prea mult ca să vrei să iei viața asta cu tine acolo sus? Nu știu, îngeraș, și lipsa de răspunsuri îmi lasă un gust amar pe vârful limbii. Mă doare. Mă dă peste cap. Îmi lipsești, Dumnezeule! Crucea ta e așa rece… iar anii trec, îngeraș. O să mă învăț vreodată să trăiesc într-o lume fără tine în ea?

— dor;
          [partea a II-a]
          
          Aș putea îndura, oare, nopțile în care îți chemai moartea doar ca să înceteze durerea, din simplul fapt că te-aș ști, din nou, lângă mine? Ne despart lumile în care trăim și nu știu încă care este calea de mijloc. Oare suntem precum soarele și luna acum? Să existe, poate, o eclipsă în care sufletele noastre să se mai țină în brațe măcar o singură dată, de rămas bun? Atâtea întrebări fără răspuns, iar eu tot ce știu este că-mi lipsești. Îmi lipsești din propria-mi minte, din propriile gânduri și alegeri, din sfaturi împărtășite și din apeluri până la miezul nopții. Îmi lipsești din: „sunt bine”, „mi-e rău”, „haide să îți spun ce am mai făcut”, „am reușit”, „am picat examenul” și mai ales când vreau să ți le spun oricum, însă știu că nu le mai auzi. Dorul pentru cineva care știu că nu se mai întoarce îmi taie carnea, mi-o face franjuri la picioare și mă lasă să admir arta pe care a făcut-o, fără instrucțiuni pentru a ști cum să-mi adun bucățile ca să le cos la loc.

— dor;
          [partea I]
          
          Amintirea ta îmi seacă măruntaiele cu aceeși intensitate cu care mă și bucură, deopotrivă. Deși îți aud vocea din ce în ce mai departe în mintea mea, iar chipul tău mi se încețoșează atunci când încerc să mi-l amintesc, prezența ta încă se simte. Absența, în schimb? Mă sufocă și-mi frânge interiorul fără milă. Aș fi vrut să mai stai puțin. Să îți mai aud glasul măcar pentru o secundă. Să... nici nu știu. Poate, pur și simplu, să fii? Mi-ar fi plăcut, în schimb, căci măcar de asta sunt sigură, să nu fi fost nevoită să cumpăr un al doilea brăduț de Crăciun pentru a-l pune pe mormântul tău, să simți măcar astfel și tu că vin sărbătorile, ci să te fi bucurat și tu de bradul din casă, la fel cum o fac și eu. Mi-ar fi plăcut să nu fie nevoie să îți ascult mesajele vocale atunci când simt că îți uit vocea, ci să te sun și să-mi răspunzi. Mi-ar fi plăcut să mă strângi în brațele tale calde atunci când simt că lumea mi se prăbușește și nu să mă las îmbrățișată de frig și nesiguranțe ca acum. Mi-e dor de tine, îngeraș. Și știu că un milion de gânduri și rugăciuni nu o să te aducă înapoi, însă îmi lipsești enorm. Poate chiar un pic mai mult în nopțile în care adorm plângând. Arde în mine dorința de a te revedea, dar cum aș putea? Să vin la tine ar fi mult prea devreme, un gest prea crud pentru cine aș lăsa în urmă. Iar, tu, înapoi? Oh, cât de imposibil! Și chiar dacă ar fi palpabil, aș putea fi într-atât de egoistă să te chem la mine, știind câtâ durere ți-a adus viața de pe pământ?

Scriu la tema de la terapie și cred că am scris o pagină doar la o singură întrebare și, pe cât de dureros e să te întorci în trecut, pe atât am realizat scriind cât de dor îmi e să scriu, de fapt. Despre propriile dureri, despre frumusețea vieții simple – așa cum e ea –, despre orice. Se pare că scriitorul din mine nu a murit. Poate se va întoarce. 
          <3

Mai răsfoiesc ce am prin schițe atunci când mă cuprinde nostalgia și trebuie să recunosc că pe cât de praf sunt scrise unele lucruri pe care le găsesc, pe atât de incredibile sunt altele. Poate, cândva, o să scriu iar. Mi-e dor, sincer. 

THE DANCE
                     – Nikita Gill
          
          I will not have you
          without the darkness
          that hides within you.
          I will not let you have me
          without the madness 
          that makes me.
          If our demons
          cannot dance,
          neither can we. 
          
          
          o capodoperă <3