Anotimpurile

E toamnă... 
Mă îmbrac gros , dar frigul mereu găsește o cale de a mă răci. 
Trec ușor pe lângă copacii stânjeniți de vântul repezit , stând mai puțin să se prăbușească într-un somn adânc. 
Las vântul să-mi intre în corp , să nu mai simt acea tremurândă mișcare a dinților și a musculaturii mișcându-se repetat și neîncetat.
Euforia norilor îmi împrăștie sentimentul de melancolie combinată cu fericire. Nu știu cum aș putea numi acest sentiment și astfel stau pe banca așteptând cine știe ce , sperând la o zi de mâine. 
Ochii-mi sunt inghetati , genele carbunii parca atingandu-se pentru un strop de caldura. 
Nasul mi-e rosu , si puteam sa cred ca avea sa devina mov , dupa cum temperatura scadea. 
O raza de lumina a aparut , cerul intunecandu-se rapid. 
Imi zambeste . Bratele imi inconjoara mijlocul , ducandu-ma in lumea viselor , caldura corpului oferindu-mi putina siguranta. 
Dar acel neobisnuit contact a disparut cu timpul,cu vremea,cu fericirea. Si uite-ma , din nou , cutreierand pe langa cine stie ce strazi.

Mereu va exista un azi dar niciodata un maine.