,,Este ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.”
N-am crezut că va fi gata până în acest moment, ca să-l pot folosi drept omagiu pentru împlinirea a 80 de ani de la Debarcarea Aliaților în Normandia, dar mă bucur să pot reveni cu capitolul 43 chiar azi, 6 iunie, ziua care a marcat începutul sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial.
Încep prin a spune că, deși munca mea de aproape un an se concentrează pe Frontul de Est, iar gândurile mele de douăsprezece luni gravitează în jurul unui singur atom pe nume Stalingrad, acțiunile militare ale Aliaților pe câmpul de luptă occidental nu sunt eclipsate de cele din răsărit.
Debarcarea din Normandia reprezintă, conform unor istorici, alături de Bătălia de la Stalingrad, un punct de cotitură esențial în înfrângerea Germaniei naziste. Stalin ceruse în repetate rânduri Aliaților să deschidă un al doilea front, dar acest lucru s-a întâmplat abia pe 6 iunie 1944, când soldați americani, britanici, canadieni, și francezi au debarcat simultan pe cinci plaje din nordul Franței: Omaha, Sword, Utah, Gold și Juno. Deși conștienți de o viitoare invazie, dar prost informați despre locul acesteia, naziștii n-au putut ține piept soldaților Aliați, în ceea ce avea să devină cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a dus la retragerea nemților din Franța. Totuși, nu pot fi ignorate detalii macabre, precum soldați care nu au apucat măcar să debarce, fiind imediat loviți de gloanțele inamice, sau înecându-se din cauza echipamentului greu. Relatări din locurile debarcărilor atestă faptul că apa de la mal ajunsese roșie din cauza sângelui vărsat și a cadavrelor plutitoare.
O mărturie ce înglobează toate cele menționate mai sus îi aparține lui Bob Gibson, care, la 101 ani, a revenit pe plajele acum senine și liniștitoare, doar pentru a-și aminti ce sângeros fusese nisipul fin cândva. ,,Este ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Nu v-ar veni să credeți ce am văzut. Teribil. Unii dintre cei tineri nu au ajuns niciodată pe plaja principală…”
