mihil

nimic nu se schimbă; n-ai observat cum tu rămâi cu lama înfiptă adânc în pântecul meu, jurându-mi că nu degetele tale o țin, refuzând să te uiți în jos, oricât te îndemn, ca să vezi evidența, iar eu continui să mor?

trebuie să aștept să mă îngropi ca să te rogi să existe un paradis în care să ne revedem, ca să făurești cunună de flori să mi-o așezi pe creștet, să plângi cu mine de durerile lumești și nu împotriva mea, ori ca să îți exist în suflet, nu doar scursă printre degete.

o fi acolo, departe de nimicul material, un nimic nematerial mai vast?

praful cosmic m-intră-n ochi și, în loc să doară, să-nțeapă, mi-adoarme țărâna

totul e impact, coliziune: de la punctul zero la inima desenată pe Pluto

se fac oameni de zăpadă și în norii galaxiei; cu ce blândețe puerilă se poate juca și Dumnezeu

mă îngheț până am să mă plimb dincolo de coloșii sistemului, pe centura kuiper