~Cătă, @un_Cartof
Cum de e fericită numai când scrie? Oare cum se face că nu se simte împlinită decât într-o viață care nu e a ei? Temerile ei o îngrădesc, realitatea îi este închisoare. Sentimentele ei sunt plăpânde, dar ea dorește eternitate. Vrea ca cuvintele ei să se piardă undeva, într-o buclă între trecut și viitor, între firele celeste ascuțite ale timpului.
    Numai când scrie, o fericire efemeră îi zguduie trupul. Cum de îndrăznește să zâmbească, când în jurul ei, lumea plânge? Cum de trupul nu îi tremură de suspine, când vaietele te asurzesc pe străzi? Cum de nu plânge, cum de nu țipă, când lumea i se năruie?

   „Pentru că merit" ar zice ea.

   Dar nici ea nu mai e așa sigură de asta.



~Lore, @DanielleAllen137

Sunt fericită că sunt încă în viață. Chiar dacă uneori e nedreaptă cu mine, eu știu că-n față mi-e răspunsul. Secundele mele de fericire ar părea ca un moment mizerabil, dar poate nu-i până la infinit. Steaua va ieși, după va clipi, și după aceea va fi o pagină curată. Am început să apreciez viața atunci când am cunoscut iadul. Am început să apreciez viața, când am scris prima poezie. Această senzație caldă se răspândește pe tot corpul, forțându-l să uite totul și să simt căldura, fiabilitatea și încrederea.

~Miha, @AnotherRandomUnicorn

 
      O simplă persoană. O simplă fată ce alege să-și alunge problemele prin scris, dar aproape niciodată nu reușește asta. O simplă persoană ce nu crede în soartă, dacă nu încerci să lupți pentru acel lucru, niciodată nu vei reuși. Acea fată ce trăiește sub frica de a fi judecată prin ce scrie, și nu știe de ce continuă acum să o facă ( shittiest description from our ,,despre noi", I suck). ~Still the troll-er of the group. 

       Cont de collaburi:)