therainday

Bro, stop pretending to be the victim in every fkn situation.
          
          Not everything is about you
          
          Shut the fuck up for once and listen to your friends

La mai bine de o lună si ceva, we’re back!
          *am postat capitolul 52*
          
          Dacă ai afla că maine e ultima ta zi, ce ai schimba? Ce ai face diferit? 
          
          Daca maine ai afla că e ultima ta zi, probabil ai spune/face lucrurile de care până acum ți-a fost prea frică, am dreptate?
          
          Acele lucruri pe care, dacă după ce am muri, cineva ar veni și ne-ar întreba despre ele, le-am arunca pe toate în categoria „regrete”.
          
          Dar, n-ar trebui să avem regrete în momentul acela, nu? În teorie n-ar trebui, dar cei mai mulți oameni probabil au avut. Dacă ceva îți dă sentimentul de regret, întoarce-te cât încă ai timp și repară-l. Profită de timp ca și când măine ar fi ultima ta zi. Spune ce voiai sa zici acum, ori așteaptă până când vei afla dacă regretele chiar valorează mai mult ca orice la numarătoare.
          
          
          
          

Dacă totul e bine, de mâine revin cu postatul capitolelor—sper eu, un capitol pe săptămână—la „Dincolo de viață”.  
          Ly all!^2
          
          <3

Mă subestimez de cele mai multe ori. Îmi subestimez inteligența emoțională in 90% din cazuri. Se presupune că de când suntem blocați în casă am avut suficient timp cât să ne facem ordine printre gânduri, emoții, și tigăi. Dar oare chiar așa să fie?
          
          Speram cumva, la început, că pauza asta de la agitația din jur va ajuta. A ajutat, primele luni. Regret să recunosc că nu m-am înșelat mai mult în toată viața.
          
          N-am cui să-i povestesc, deci vă spun vouă, cei care din întâmplare nimeriți pe aici, la mine acasă. Făceți-vă comozi.
          
          Eu am trecut prin multe în ultimul an. M-am confruntat cu neînțelegerea din partea celor din jur. Ipocrizia celor care considera că profesia lor e mai importanta decât demnitatea celorlalți, intoleranța, sentimentul acela că întreg sistemul, indiferent în ce domeniu activezi e împotriva ta.
          
          Dar cel mai mult, regret tot timpul liber pe care l-am avut și l-am petrecut vorbind cu mine, timpul pe care l-am avut ca să mă autodistrug. Admit, a ajutat, dar după ce utilitatea a dispărut, conversațiile permanente cu mine au devenit o povară. M-am saturat să mă aud vorbind, m-am săturat să mă privesc zi de zi în oglindă, m-am săturat să port aceleași haine zilnic și să lipesc acel post-it pe camera laptopului și apoi să-mi încep ziua. 
          
          M-am saturat de cafeaua de dimineață și de cartofii de după-amiază. M-am saturat de glume, m-am săturat de piaptănul cu care mă întâlnesc odată pe săptămână. M-am săturat de gelul de duș cu miros de scorțișoară. 
          
          Nu știu dacă doar eu, dar trăiesc într-un mediu mult mai stresant decât obișnuiam să o fac înainte. Iar nivelul de toleranță din partea șefilor noștri s-a micșorat, și totodată probabilitatea ca noi să facem mai multe greșeli a crescut. 
          
          Dacă într-adevăr cineva citește ce scriu eu aici, lăsați-mă să știu cum vă simțit? Sunteți bine? Aveți grijă! 
          
          

Nimic din ce facem nu are scopul de a aduce situația la un rezultat neașteptat. Cu toții facem lucruri cu dorința de a obține un rezultat prestabilit în mințile noastre. Dar ce se întâmplă când rezultatul nu este cel așteptat?
          
          Tac, pentru că de fiecare dată când am vorbit nu m-am mulat situației.
          Nu simt, pentru că știu că nu merită efortul, dacă în final nu-mi pot simți propria persoană.
          Nu mișc nimic, fiindcă de fiecare dată când am mișcat am călcat pe cineva pe picior.
          Am secrete, fiindcă singura ființă care le-a păstrat cu adevărat, acum e mai jos cu doi metri decât mine.
          Nu sunt fanul începuturilor, fiindcă niciodată nu estimez cât de rău poa' să fie sfârșitul.
          
          Oare am vrut eu ca astea să fie rezultatele?

Am uitat că oricât de tare te ferești de situații din care nu ai vreo poartă de scăpare, un sigur moment de slăbiciune te poate reduce la momentul 0. Momentul 0 al propriei distrugeri. Exact ca fitilul artificiilor aprinse, odată declanșat, rămâne la cheremul timpului cât îți este permis să mai poposești.
          Am uitat că iluziile rămân iluzii. Pentru o secundă, am uitat că cei mari nu povestesc din fantezii, ci-și destăinuie propriile păcate, ca învățătură pentru cel neinițiat. Încă nu mi-e clar de ce tocmai eu. Încă nu mi-e clar de ce am fost acolo, în locul nepotrivit la locul nepotrivit și sunt sigură ca nici ție. Sunt sigură că nimeni altcineva nu-mi poate întoarce ceasul, și mai rău, sunt conștientă că singură, fără ajutorul tău, îmi privesc autodistrugerea în tăcere, fiindcă pentru tine, oricât de mult ai striga acum, pământul e un izolant fonic prea puternic. 

Se presupunea, când am început să trăiesc așa, se presupunea că va fi mai ușor. Se presupunea că totul va fi așa cum vor ei să fie și toată lumea mă va lăsa în pace. Înainte vorbeam prea mult, mi se spunea de multe ori să tac. Și am început să tac. Să tac cu adevărat. Și a mers bine, până când liniștea li s-a părut mai enervantă decât cuvintele mele. Așa că au început să mă blameze pentru că tac, că nu vorbesc cu ei. Și nu e o situație imaginară, am testat asta pe propria piele, deci m-am convins că nu voi face niciodată lucrurile îndeajuns de bine ca oamenii să fie mulțumiți. Deci am tăcut în continuare, voi tăcea de acum înainte fiindcă dacă tot primesc remarci din ambele situații, măcar să nu-mi mai bat gura. Sunt destule gânduri la care nu dau gals decât aici, uneori nici măcar aici. Și cu toate astea mă bucur de liniștea mea, de gândurile mele, care vor rămâne doar pentru mine, de părerile nespuse, de toate lucrurile mici care mă fac completă pe dinăuntru. Ei sunt spectatorii unui film mut acum și așa vor rămâne în continuare. Nu sunt dispusă să mai vorbesc decât dacă cineva îmi adresează o întrebare.
          
          Mulțumesc tuturor celor care mi-au spus să tac.
          Mulțumesc tuturor celor care au crezut că sunt o jucărie cu cheita.
          Mulțumesc tuturor celor care au pomenit vreodată de roșu. Roșu este tot împrejur, eu sunt roșu. Nu datorită ție, nu datorită lor, datorită mie. Și nu pot schimba asta. N-am spus niciodată de ce se întâmplă asta, dar nu mă așteptam ca ăsta să fie un punct de referință atât de puternic. Poate voi fi roșu tot, tot de la antebraț până la încheietură.
          
          Mulțumesc tuturor celor care au rămas să vadă spectacolul, fără invitație.
          Mulțumesc tuturor celor care au pregătit scena. Sunteți cu toții o bucata de satin albă, mărginită cu dantelă. Poate veți susține roșu o ultimă dată.
          
          Data trecută ați făcut o reprezentație remarcabilă. Ar fi fost mândru de voi. 

lubesc oameniil cu o anume perspectivă.  Asupra a orice, chiar nu contează.  Oamenii care au o perspectivă asupra unor lucruri din viață, cu care oricât ai vorbi nu te-ai plictisi doar ascultându-i. Și sunt oameni speciali în jur peste tot. Din păcate sunt prea puțini cei care au o părere proprie. Mulți sunt manipulați și influențați de ceilalți, doar pentru că sunt o țintă ușoară. 
          
          Adică, uite, îmi doresc să pot comunica simplu cu anumiți oameni fără să aud opiniile unor celebrități sau prieteni apropiați de-ai lor, de la care au preluat anumite devize doar pentru că lipsa personalității și conceperii unui punct de vedere personal nu-i ajută.  
          
          Explica-mi de ce ai această opinie, nu da din umeri dacă-ți cer detalii.
          
           Și e oarecum deranjant pentru mine să aud cum concepțiile lor se schimbă radical în câteva zile, doar pentru că au auzit o nouă versiune de la altcineva. 
          
           Nu vreau să se înțeleagă greșit, sunt deschisă la nou, ador să aud opinii diferite de cea pe care o am eu. Consider că ti se oferă și o altă perspectivă asupra subiectului discutat de care poate nu știi, și poate asta te va face să te  gândești la unele aspecte, lucru care e mai mult decât binevenit.  Să iei ceva de-a gata fără să aibă vreo legătură cu ceea ce gândești, doar pentru că x sau y a zis-o;  cu asta nu sunt eu de acord.

Am anulat publicarea pentru „Dincolo de viață“ pentru câteva zile. Am editat în ciorne capitolele cărții probabil pentru ultima data. Voi reposta cartea azi sau poate marți, depinde când am timp să mut capitolele si sa mai adaug una alta la media, fiindca am neglijat și partea aceea. Vă mulțumesc tuturor celor care vă faceți timp să citiți ceea ce scriu! <3
          
          P. S. Dacă aveți idee de muzică potrivită pentru carte, pe vibe-ul ei, nu ezitați să-mi dați mesaj și vă voi da tag sau dedicație(habar n-am care-i termenul corect aici) la începutul capitolului.
                                                <~3

Am întâlnit persoane care pretind a merita totul. Persoane care, având totul, obișnuite-se să aibă totul, și-au pierdut capacitatea de a distinge obiectele de persoane. Nu sunt omul dramei. Pur și simplu spre deosebire de acei oameni, am trăit o mulțime de situații în care viața m-a învățat că pur și simplu nu poți avea ce-ți dorești tot timpul.
          
          Dar apoi, cineva vine spre mine, pretinzând că sentimentele sale pot cumpăra pe oricine cu forța. De parcă, este dreptul lor în viață de a avea pe cineva împotriva voinței sale. De parcă doar fiindcă au fost obișnuiți să primească totul, au impresia că la fel funcționează lumea, oamenii.
          
          Sunt un om simplu; ajut dacă pot ajuta. Încerc să înțeleg, încerc să sfătuiesc, dar nu-mi răpi liniștea sufletească în care mă zbat să trăiesc pe exterior. Nu sunt proprietatea nimănui, cum nimeni nu este și nu ar trebui să fie. Știu prea bine cum funcționează constrângere, iar eu nu accept asta doar pentru că un simplu copil răsfățat n-a obținut prima oară în viața lui ceea ce și-a dorit. Nimeni n-ar trebui s-o facă.