Crăciunul țese de toate: înțelepciune, fericire și iubire. Însă, mai țese câteodată și nervi duși la extrem de către unii idioți care se cred mari și tari, dar până la urmă devin niște molâi în fața noastră, a fetelor.
Asta este povestea mea, a lui...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Baylee a ocupat locul de la volanul jeep-ului meu de mai bine de cinci minute, dar nu s-a clintit nici măcar puțin. Stau lângă ea pe celălalt scaun și tata se află pe bancheta din spate, amândoi uitându-ne din când în când la celălalt.
Știu ce crede el, exact ca mine. Mașina aceasta e diferită de cea pe care o conduce ea, iar văzându-se la volanul său o face să încremenească. E mică de statură și abia dacă ajunge la pedale, darămite să mai poată vedea drumul înainte.
Stăm în cartierul acesta, la vreo cinci sute de metri de locuința Hewitt, însă starea în care mă aflu eu nu e potrivită să pot conduce. Tata încă nu s-a refăcut la picior, așa că miniona a venit cu propunerea de a ne conduce spre casă.
— Pornești astăzi? o întreb când timpul mai trece încă puțin.
Mama ei ne privește din tocul ușii și zâmbește, însă nu durează mult până când se crispează. Sigur și ea se întreabă de ce n-am plecat odată de aici.
— Da, doar că n-am mai condus niciodată un jeep.
Asta era!
— Ce ciudat, eu credeam că nu ajungi la pedale.
Persist să fac haz de necaz și se întoarce spre mine, gestul ei de a-mi arăta degetul mijlociu mă uimește, iar pe tata îl face să izbucnească în râs.
— Aș fi preferat să plec de pe loc înainte să te urci, te călcam și scăpam de o grijă.
Își dă ochii peste cap și nu mai apuc să-i dau replică la ceea ce tocmai a spus, deoarece nebună apasă pe accelerație și trece peste o mică porțiune din aleea sa înzăpezită. Execută viraje când în stânga, când în dreapta și modul ei de a conduce haotic un jeep mă face să mă îngrop în scaunul meu dintr-odată. Ba chiar și să-mi pun mâna pe mânerul de susținere de pe tavan în cazuri de urgență.
Baylee Hewitt este un caz de urgență.
Îmi îndrept privirea înapoi spre tata și el pare la fel de terifiat ca și mine, ținându-se cu mâinile de scaunul pe care stau eu și privind atent la drum.
— Scumpo, nu e nevoie să conduci în halul ăsta. Las-o mai moale.
— Vă înțeleg, domnule King. Dar nu sunt obișnuită cu astfel de mașini.
— Exact! Ar trebui să rămâi la cutia ta de chibrituri.
Îmi aruncă o ochiadă scurtă și apoi calcă mai tare accelerația, vuietul motorului înfricoșându-mă la fel de tare precum fundul meu se scufundă în scaun.
Am înțeles. Nu subestima o nebună precum cea de la volan, altfel o s-o dai în bară grav. Și, pe lângă asta, riști să mori naibii.
Face o curbă la stânga și ajunge în cele din urmă în fața casei noastre, simțind nevoia să-mi fac o cruce și să-i mulțumesc Domnului că m-a adus pe mine și pe tata teferi acasă.
