Deda Nikolay și femeia de gheață

3. vrăjitoarea și crăiasa

   Cartierul roșu nu era nimic altceva decât o stradă dreaptă, aglomerată de case la geamurile și streșinile cărora atârnau lanterne stacojii de hârtie și felinare care împrăștiau o lumină de aceeași culoare, deși nu întotdeauna funcționau – având în vedere că fuseseră inventate în Regatul Ares abia la începutul acelui an, în timp ce în ținuturile vestice erau deja considerate vechituri.

   Erau nouă case de plăceri, așezate una în fața celeilalte, și nu mai erau cunoscute după numele lor care mai de care mai pompoase, ca odinioară, ci după număr pentru a le ține mai bine evidența – asta ziceau cei care se ecupau cu asta, pe când pentru oamenii care le frecventau era un adevărat ajutor pentru a ști unde li se potrivește buzunarul. La prima casă puteau intra până și țăranii, pe când la ultima trebuia să fii cel puțin slujbaș la curte ca să îți permiți să dai măcar ochii cu o cocotă de acolo.

   Bineînțeles, când regina Areska încă trăia, prostituția era doar un vis în mintea bărbaților – atât de mult ținuse la demnitatea femeilor și atât de mult o iubise regele Blazej, încât îi îndeplinise voia. Dar, de câțiva ani, de când murise de inimă rea că nu reușise să nască nici măcar un copil, desfrâul era în continuare în floare și lupanarele colcăiau zi și noapte de tot felul de persoane.

   Soldații ca ei, care făceau parte dintr-un regiment leneș și neîndemânatic, nu-și permiteau decât să intre cel mult în a patra casă și asta după ce se chinuiau să-și economisească leafa primită.

   Deși era fiul căpitanului gărzii regale, Miloje își permitea cel mai mult să-și cheltuiască banii în a șaptea. Tatăl său îl dusese să devină bărbat în a opta, iar în a noua casă intrase doar de câteva ori, și atunci împreună cu prințul Cazimir, care-și permitea să stea acolo și un an întreg fără să sărăcească.

   Miloje nu îi mai trecuse pragul când tată-său îl bătuse până-i sunase apa în cap când văzuse unde aruncase odrasla sa toată averea pe care o aveau. Tot atunci, ca să nu ajungă muritori de foame, Denak începuse afacerea bănoasă cu opiu care le umpluse buzunarele până la refuz, însă niciodată nu îl auzise recunoscând că din cauza destrăbălării fiului său ajunseseră atât de bine. Probabil nici în ziua morții nu avea să îi audă mulțumirile.

   Cu toate astea, nu îl deranja să treacă pe la prostituate mai ieftine când prietenii săi din regiment aveau undă verde la desfrâu. Băuturile din casele de plăceri erau scumpe oriunde te-ai fi dus, așa că mereu se îmbătau când acasă la unul, când la altul, cu vinul făcut de ei pe care îl țineau cu grijă în butoaie pentru astfel de situații speciale. Era cu adevărat copios să se strecoare ca niște șobolani la cei care aveau neveste și așteptau ca acestea să se ducă la culcare, dar îl amuza și îl chinuia deopotrivă mersul pe trei cărări până în cartierul roșu, alunecând pe gheață, căzând în zăpadă sau vărsându-și mațele la colț de stradă. Mai ales când Miloje strecura opiu- mai mult sau mai puțin forțat de ei. În asemenea momente treceau pragul casei abia aproape de zorii zilei. Atât de mult dura să ajungă acolo după ce fumau ca ultimii oameni din lume.

   Era una dintre acele nopți.

   Mirosul de parfumuri dulcegi combinate, fumul care se învârtea pe deasupra trabucurilor bărbaților adunați în salon și pudra care plutea în aer ca praful îi făceau capul să zvâcnească fără încetare. Oamenii pe care nu îi cunoștea râdeau și vorbeau prea tare pentru urechile lui, iar femeile care li se frecau în poală parcă uitaseră de camerele separate pe care le aveau. Vinul și coniacul îi fierbeau în stomac, iar opiul îi prăjise mințile. Se lăsase mai mult decât de obicei în brațele alcoolului, ori era bolnav, încă bolnav? Nu-și putea găsi altă explicație pentru felul în care se simțea, pentru felul în care picioarele și mâinile i se moleșiseră și ochii îi ardeau ca focul.