respiri adânc şi îţi impui să nu plângi. Din dragoste, din mândrie, pentru că te simţi folosită sau pur şi simplu dată la o parte, şi tu ai avut un moment în care n-ai vrut să plângi, să dai cuiva satisfacţia de a-ţi fura zâmbetul. Lacrimi înghiţite în sec, ochi sclipitori, obraji roşii, suflete rănite şi zâmbet puternic. Femeia poate, indiferent de toate rezistă şi nu plânge; probabil la sfârşitul zilei, după ce s-a războit, castelul ei devine o casă construită cu fan, uşor de dărâmat; probabil când uşa de la intrare se închide, ea se prăbuşeşte în genunchi şi îşi petrece noaptea plângând dar a două zi, când iese pe uşă, vei rămâne uimit de frumuseţea ei, de puterea pe care o citeşti în privire, de parfumul cu care îşi îmbracă pielea, de mersul ei că şi cum nimic nu i-ar putea face rău. O adevărată doamnă se va respecta întotdeauna, nu va accepta milă, îşi va ascunde suferinţa cu o mască preţioasă. Ea a învăţat că există o regulă: când ieşi pe uşă, nimeni nu trebuie să-ţi cunoască durerea, doar cei apropriaţi. Dar nici cei apropriaţi nu trebuie, dacă contează mult pentru tine atunci o să zâmbeşti şi o să laşi să creadă că totul e bine .
