În loc de introducere
Copitele se înfing tot mai adânc în pământ, resturi cleoiase sunt aruncate în urmă și cad asurzite de tremurul drumului. Frunzele sunt sfâșiate, pietrele scot scântei, stropi de noroi saltă în aer și revin mereu la departare de unde au plecat. Aer umed și rece este inspirat cu nesaț de animalul care și-a dilatat în mod reflex nările să facă față galopului năucitor, care îi stoarce cu fiecare aruncatură de picioare vlaga rămasă. Copacii aleragă pe lângă el, în șiruri lungi legate, luminate slab de razele amurgului ce pierde din intensitate și pălește domol într-un cenușiu greu. Pe ostiumul nărilor își fac apariția firișoare de sânge ce se preling ajutate de vânt printre firele de păr, prin aburul scos de plămânii forțați și apoi prin aerul pădurii pe drumul ce le pierde în urmă.
Mai repede, tot mai repede copitele animalului scormonesc drumul, mai adânc, tot mai necruțător se înfig pintenii în burta calului. Goana se oprește, animalul cabrează și un nechezat agonizant trece de valurile de bale și sparge liniștea nopții. Aerul vibrează, păsările desișurilor zboară din calea strigătul animalului de ajutor sau poate de furie și urmează tăcerea.
Călărețul d-abia mai are timp să se arunce din șa, că animalul își dă ultima suflare și se prăbușește în noroi cu grumazul lungit către drumul pe care nu a mai apucat să îl termine.
