Părul îi creștea peste tot, pe grumaz, pe spate, pe mâini și deloc pe cap unde purta un coif ce înfățișa un liliac cu aripile strânse în jurul scalpului și cu râtul din care ieșeau doi colți lungi ce coborau până sub sprâncene. Căpitan în garda imperială, scund și tăios în privire și gesturi, Jalpou Halebardierul deși trecut de mult de prima tinerețe, sorbea cu nesaț rânduri de oale de vin așezat călare peste banca hanului peste își întindea mâinile scurte și puternice să ajungă la carcasa de pui fript din care rupea câte o bucată bună, udând-o apoi, iară cu vin spre disperarea hangiului care își privea beciul și ograda secându-i la fiecare vizită a Căpitanului și a oamenilor săi.
"Dar dacă cinșpe pui și două vedre de vin mă ține departe de tâlhari și pungași atuncea aia e; face...„ gândi hangiul în timp ce urca treptele beciului încarcat de oale cu vin.
Căpitanul mânca, bea, gesticula, râdea cu gura plină până la urechi când vreun oștean nu reușea să îndoaie lama halebardei cu mâinile goale. Îi tragea un pumn în cap, apoi îl numea pui de curcă, îi smulgea lama și-o arunca următorului și tot așa până când halebarda făcea înconjurul mesei și ajungea în mâinile păroase care o prindeau și-o contorsionau de parcă ar fi fost din ceară spre uimirea unei mulțimi de gură-cască ce se bulucea în jurul lui.
Scripcarii frecau frenetic arcușurile, ciobanii își suflau plămânii l în fluliere lungi și răsucite la capăt și toboșarii loveau în darabane, toate sunetele se amestecau melodios într-un ritm săltăreț pe care fetele de casă cu tamburine în mână îl dansau în picioarele goale.
Râsetele și cântecele de voie bună din hanul „Butoiul fără cep" facea ca răscrucea drumurilor să fie însuflețită de sunet și lumini jucăușe chiar și în aceea noapte a Ultimului Pătrar, când cerul începu să toarne o ploaie măruntă .
- Să vină la mine hangiul ! Să vină acum ! Unde-i mutra de șobolan zgârcit ?! Nu am am vin ! urlă Căpitanul Jalpou agitând primejdios deasupra capului oala de pământ ars.
- Aici sunt Prea Nobile ! Puțintică răbdare să aivă domniile voastre ca slugiile astea au în loc de picioare greutăți nu altceva.
- Lasă, lasă nu mai da vina pe slugi ca se știe ! îi raspunse căpitanul chiorându-se la el.
- Se știe ! zbieră grupul adunat în jurul căpitanului.
Și hangiul făcu cale întoarsă spre bucătărie, blestemându-și zilele pentru nenorocul de a avea asemenea oaspeți și de a fi hangiu.
Afară, ploia începu să cadă în rafale și să se izbească cu putere de stuful care acopera hanul, ca mai apoi să se prelingă pe acesta în mici bălți ce ușor, ușor începură să acopere toată curtea interioară.
Spiritul omului oricat de nechibzuit ar fi, în fața naturii chiar dacă nu se închină până la pământ se aplecă și îi recunoaște naturii măreția. Veselia scăzu în intensitate și parcă și jăratecul pe care se frigeau puii nu mai iradia la fel de puternic odată cu venirea ploii.
În han se lăsase frigul și se asternu tăcerea.
O femeie țipă și țipătul rezonă în curtea hanului și din curte, afară, în noaptea umedă. Căpitanul Jalpou apucă halebarda ce zăcea prinde bucate, sări peste bancă, izbi cu putere ușa hanului care dată peste cap sării din balamale și se năpustii afară în fruntea oștenilor săi, țipând răgușit: "După mineeee..."
Cu o mână pe halebardă și cu cealaltă ștergând șiroaiele de apă ce se scurgeau după cască Jalpou înaintă chircit în poziția de atac, cu pași marunți, în direcția țipătului. Prin negura nopții umbrele începură să prindă forme. O femeie, stătea înțepenită în noroi cu mâinile astupându-și gura, "Asta e zăpăcita care a strigat- găndi Căpitanul „ și mai departe, la ieșirea din curte două siluete stăteau îmbrațișate și nemișcate.
"Nu e lucru curat„ își spuse Căpitanul și continuă să se apropie de siluete trecând pe langă femeie speriată.
- Hei voi doi de acolo ! Cine sunteți și ce căutați aici ?
Rapid, tropăind prin băltoace soldații se îndreptară spre cele două siluete. Când auzi vocea comandantului una din siluete, instantaneu, o rupse la fugă în direcția opusă hanului. Cealaltă siluetă, însă se prabuși ca un bolovan în noroiul curții.
- Nu-l lasați să scape! urlă Căpitanul și un soldat aruncă spre fugar o funie cu două bile la căpăt care îi se înfășurară de picioare și-l trânti la pământ.
Jalpou iuți și el pasul și cercetă la lumina aruncată de han prin usa scoasă din balamale necunoscutul căzut. Stătea lungit pe burtă cu mâinile pe lângă corp și cu picioarele închircite.Băltoaca de sub el unde pluteau paie de fân și ciulini se colora în roșu. Gura era între-deschisă și pe la colțul ei se scurgea pulsând un sânge aerat, care îl sufoca și care îl forța să încerce zadarnic să înghită sângele amestecat cu noroi și paie.
Căpitanul privi rapid scena și îmbrâncind un soldat din cercul format îl prinse de subțiori pe necunoscutul căzut și încercă să îl ridice.
În noapte străluci lama unui pumnal înfipt în spatele nefericitului .
Jalpou Halebardierul ațintind un deget butucănos spre fugar șuieră printre dinți:
- Înfierati-l pe ticălos !
