Capitolul I - Hanul „Butoiul fără cep"
Hanul „Butoiul fără cep" era ridicat la răscrucea drumului ce venea dinspre Țările de Jos și ducea în dreapta spre Ținutul Vevendilor iar în stânga traversa un pod de piatră, ca mai apoi să șerpuiască spre Cetatea de Scaun. Vechi de trei generații hanul a însemnat pentru călătorul obosit popasul dinainte de Cetate sau pentru scripcarul de rând locul unde puteai, cântând, să scoți câțiva gologani pentru o pâine și-o oală de vin și a adunat sub acoperișul său nații și ciudățenii din toată lumea. Aici, au înnoptat pribegi zdrențăroși în paiele de la parter în timp ce în caturile de deasupra prinți moștenitori și-au jucat la zaruri giuvaerele, amantele, unii chiar și titlurile pentru plăcerea de a exista.
Din exterior, hanul semăna cu o imensă movilă de pământ, încercuită de jur-împrejur de un gard de bușteni înalt cam de un stânjen jumate, delimitând în interior o curte perfect circulară cu clădirea principală în mijloc și anexele servitorilor îngrămădite în spatele hanului. Numai grajdul avea un loc privilegiat astfel încât caii să poată fi ținuți sub observație și aduși la nevoie fără prea mari ocoluri. Prin ferestre ovale și pătate de amestecul de mirosuri grele, se putea distinge în interior o singură sală mare, la parter, plină de mese și de bănci înnegrite de vreme. Totul era cioplit barbar, afumat de vreme și de opaițurile care fie zi sau noapte fumegau alene, atârnate de grinzile tavanului.
Nu era un loc pentru capete încoronate, dar capetele încoronate nu rareori ori își lăsau barbă și își îndesau pălăria pe ochi și părăseau liniștea palatului pentru voia bună ce anima hanul noapte de noapte. Hangiul și slugile sale știau multe și ca să nu se facă de ocară se purtau la fel cu toți mușterii care aveau cu ce să își plătească masa și patul peste noapte.
Dar, noaptea Ultimului Pătrar din anul 734 după Vechea Ordine avea să curme veselia hanului și mai apoi a întregului Ținut.
