Într-o mie de bucăți

33.♛ Timpul, dușmanul tuturor.

Nu voiam să rămân...orgoliul urla în mine. De ce să rămân? Pentru ce?

Dar inima mea simțea atingerea sa caldă și îmi aduceam aminte de perioada când mă simțeam acasă în brațele sale.

Tânjeam să mă întorc acasă, acolo unde sufletul meu se simțea cândva împlinit...

      Dar acasă nu mai exista... Noi nu mai existam. Eram doar un el și o ea încărcați de amintiri pe care s-a adunat praful.

El trecuse demult mai departe..., doar eu mai trăiam în trecut, agățată de tot ce-am însemnat noi cândva.

      Am ales să rămân pentru câteva clipe. Am înaintat câțiva pași și m-am oprit lângă el, jucându-mă cu câteva frunze din tufișul de lângă noi.

      — Ce mai faci? Mă întreabă privindu-mă fix în ochi, în timp ce mai trăgea un fum din țigară.

      Întrebarea asta e una retorică. De multe ori întrebarea asta a devenit mai mult ca o formă de salut, nu așteaptă nimeni cu adevărat un răspuns.

      — Bine, dau din umeri și continui să mă joc cu acele frunze, ridicând din când în când privirea la el. Nu e ca și cum m-aș putea apuca acum să îi povestesc în detaliu ultimele luni. în care el nu s-a obosit să dea vreun semn.

      — Să vizitați platourile pe aici când aveți pauze, e foarte frumos. Am venit acum cinci ani pentru prima oară, am rămas uimit de toate decorațiunile, sălile și...

      Începuse să gesticuleze, povestindu-și cu zâmbetul pe buze amintirile din acest loc. Nu îl mai auzeam... Mă uitam la el, dar n-auzeam nimic. Era doar chipul lui fericit fără mine...Îl ascultam în tăcere, simțind cum urlă inima în mine de tristețe.

      Pentru mine, prima amintire a acestui loc va exprima întotdeauna tristețea ce-am simțit-o atunci când am văzut cu câtă ușurință el a trecut mai departe...

      — Am să te duc într-o zi pe partea cealaltă, la lac. E o priveliște deosebită, știu sigur că o să-ți placă. Poate chiar mâine...

      M-am oprit din tot ce făceam și am lăsat privirea în jos. Fierbințeala din jurul ochilor creștea cu fiecare lacrimă ce se aduna. Îmi venea să urlu... Eu nu pot fi prietenă cu el!

      — De ce promiți lucruri de care știi că n-ai să te ții vreodată de cuvânt?

      Am ridicat privirea la el, fără să-mi pese de lacrimile ce dăinuiau în colțul ochilor mei. Fără să-mi mai pese că poate se preling pe chipul meu, iar el le vede...

      — Nu..., n-am..., își mușcă buza de jos oprindu-se din a mai vorbi. Era vizibil șocat de reacția mea. Mă privea în ochi fără să mai rostească vreun cuvânt.

      — Nu încerca să mă mai minți...n-am să te mai cred de data asta.

      Nu spunea nimic...doar mă privea dezamăgit, de parcă n-ar fi fost adevărat.

Ușa mare a studioului se deschidea din ce în ce mai des, liniștea din jurul nostru pierzându-se în gălăgia zecilor de persoane ce se adunau la țigare.

     Mi-am aruncat privirea spre ușă unde l-am văzut pe Landon cu geaca sa în mână, care a înghițit în sec și a făcut cale întoarsă, dezamăgit. Îmi părea rău pentru el...

      Tot în tocul ușii era și fata de azi dimineață, agitându-se ca un leu într-o cușcă atunci când ne-a văzut vorbind. A început să îl strige, făcându-i agitată cu mâna.