Adevărul din Colții Lupului

Rognvald îngenunche în zăpada rece și întărită, aproape ca o pătură tare de gheață ce le acoperise puntea corabiei. Așteapta să primească Velsigne av ild. Cornul de iac era plin cu o substanță de culoarea brânzei uscate. Sorbi simțind cum pe gât îi alunecă un lichid ce părea o combinație de grăsime și sânge închegat. Încercă să reziste tentației să nu își verse măruntaiele la picioarele Văzătoarei Thorlaug. După el băură ceilalți doi bărbați de o vâstră apropriată cu el, iar după ei doi Yri din Frossent Hode. Își ridică privirea catrea ea și observă vag cum și aceasta îl inspecta cu ochiul. După atâta timp nu se așteptă să o revadă așa, nu aici. Ridică ochii spre cer iar ochii îi întrezăriră corbul lui Odin, zburând deasupra lor. 

Era o pasăre imensă, mai mare decât orice pasăre existenta în Midgard Odin, Marele-Tată, cel ce stăpânea peste Asgard și peste cele noua tărâmuri îi privea acum. Care din corbi săi era acesta, Hugin sau Munin? Nu știa să spună. Vegetația de tundră era rară. În mod neexplicabil, o pădure înaltă, plină de copaci cu scoarță întunecată, dar fară frunze, reușea sa îmbrace întregul ținut. 

De cum au acostat, au tăiat unul din acei copaci. Și-au făcut adăposturi improvizate din crengi și un foc micuț în mijlocul adunării. Au încălzit mâncarea ce le mai rămăsese de la călătorie. Deabia de a ajuns pentru grupul de 30 de războinici tineri. Cu toții au avut nenorocul să fie aleși pentru această misiune, cu excepția celor ce s-au oferit de bună voie, cum era Rognvald. "De ce ne-ar fi ales Odin pentru o misiune așa specială tocmai pe noi?" se întreba Rognvald mereu. Văzuse și azi Corbul plutind deasupra grupului lor. Ciudat, dar se gândea la el ca la o pasare ce așteptă cuminte rămășițele pentru a le devora. 

 Rognvald fusese primul care stătea de veghe. 

 "E bine" se gândi el. În nopțile cu lună plină ca acestea, el oricum nu putea niciodată să doarmă bine. 

 Rognvald putea să își amintească vag acea noapte cumplită, însă putea să o revadă clar în visele ce îl bântuiau în unele nopți. Mai cu seamă îl deranja în cele cu lună plină. Acea noapte fusese cea care îi sculptase destinul ca lama unui topor înfipt într-un stejar bătrân. Vedea un întreg sat curpins de flacări, oameni țipând și alergând prin zăpada înaltă, patată cu sânge. Cine i-a atacat în acea noapte, nu a știut niciodată, dar sunt mulți tălhari și nemernici printre clanurile barbare. Cu cât își aduca aminte mai rar de acel moment, cu atât mai mult el părea desprins dintr-un coșmar uitat de timp. Își amintea clar un cadru de lemn, ca o fereastă prin care acesta privea. Își amintea de vocea mamei sale, cel puțin el așa credea, care spunea să se ducă să se ascundă. Vocea acea încerca să îl liniștească desi tremurul din ea dovedea contrariul. Acel tremur din vocea femeii care îi putea fi sora, mamă sau doar mătușă nu îl uitase niciodată. 

 "Cum pot oameni să pronunțe ceva cu buzele chiar și când țoață ființă lor vrea să spună exact opusul?" Mereu avusese talentul de a vedea mai adânc, în spatele înfățișărilor și a aparențelor altora. Dacă te uitai adânc în ochii sai albaștri că gheata, acesta vedea mai mult decât aspectul tău fizic. Putea vedea emoțiile ce încerci să le ascunzi, gândurile tale, totul. Asta i-a plăcut întotdeauna la el, cu toate astea mai rămâneau persoane care erau un mister pentru el. Oamenii în general, îi considera un mister. 

 "Cu cât mai multe ști despre ei, cu atât devin si mai ciudați" se gândea el, stând singur de veghe în lumina palidă a lunii. 

 Avea 4 ierni atunci când și-a pierdut satul, cel puțin așa îi spusese Thorlaug, văzătoarea clanului lor. Rognvald a uitat de mult timp de fostul său sat, fosta sa familie, dar nu vă uita niciodată momentul când familia să adoptivă i-a confirmat spusele femeii cu părul roșcat. Până atunci el crezuse pur și simplu că muriseră într-o iarnă friguroasă. "De ce trebuie oamenii să mintă?" se întrebă el.  De atunci părăsise Frossent Hode și se alătură războinicilor de sub comanda lui Einar Grannison.