Am auzit multe povești despre Raymond Morgan...
Și toate mă îndemnau să fug mâncând pământul atunci când îl zăresc, chiar și de la câțiva metri.
Însă eu nu am fugit.
Nu am putut.
Ochii lui m-au capturat într-o menghină de smarald a unei disperări ne...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
𝟐
𝐓𝐫𝐚𝐯𝐞𝐫𝐬𝐚𝐦 𝐢𝐧 𝐠𝐫𝐚𝐛𝐚 𝐡𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐮𝐧𝐞𝐜𝐚𝐭 al cafenelei, căutând să ajung la ieșire. Zgomotele produse de pașii mei apăsați pe podeaua negricioasă erau înăbușite din pricina dimensiunilor holului, care reușea să îmi provoace o stare de neliniște accentuată de venirea serii. Nu voiam să ajung târziu acasă și nici nu îmi doream să îl rețin prea mult pe Max, care mi-a dat un mesaj acum câteva minute, zicându-mi că mă așteaptă în parcarea din fața localului. Mă abțineam să nu o iau la goană, temperându-mi respirația și alegând să merg legănat, relaxat spre ieșirea din local.
Mi-am tras fermoarul hanoracului înainte de a ieși pe ușă, având grijă să nu îmi scap geanta, care aluneca periculos pe umăr în jos. Primul pas pe care l-am făcut în bezna nopții care era arareori perindată de becuri și felinare a fost unul revigorant. Aerul rece al serii m-a izbit din plin, ispitindu-mă să-l inspir fără rețineri, mirosul de combustibil nu ezita să îmi pătrundă nările. Pieptul mi s-a umflat, iar ochii mei au cutreierat împrejurimile cu o lentoare cercetătoare. Imediat am întrezărit în obscuritatea serii Hummerul negru al blondului meu care staționa undeva în fața mea, peste drum, picioarele mi-au fost puse în funcțiune de instinct. Am privit în stânga și în dreapta mea pentru a mă asigura că nicio mașină n-are să treacă fix atunci când eu voiam să traversez parcarea și am înaintat, ocolind bălțile de apă provenite din urma ploii de pe la amiază.
Cu cât mă apropiam mai tare de mașină, cu atât mă simțeam mai relaxată și familiară cu lucrurile din jurul meu și credeam cu tărie că acest simțământ se datora faptului că Max era aici. Cumva, prezența lui mă liniștea.
Becul dinăuntrul mașinii, de deasupra locurilor din față, s-a aprins și l-am putut zări pe blond privind cu un ochi ecranul telefonului, iar cu celălalt ochi urmărindu-mă în tăcere, prefăcându-se că nici nu îmi acordă atenție. Un zâmbet răzleț îi curba buzele și nu m-am putut abține din a zâmbi și eu, la rândul meu, în taină. Am dat ocol mașinii, îndreptându-mă către portiera din dreapta, iar în momentul în care am ajuns acolo, am tras de mâner fără rețineri. Atmosfera din mașină era una plăcută, o melodie rula pe fundal, una din acelea triste care știam sigur că îi plac prietenului meu; coloana sonoră s-a schimbat brusc, și am știut atunci de ce stătea Max cu capu-n telefon, punea melodii la boxele mașinii. Mi se păruse bizar să îl văd atât de absorbit de cutiuța de metal, întrucât el nu obișnuiește să stea des pe telefon, însă acum m-am lămurit. M-am așezat ușor pe banchetă și m-am întors către el privindu-l insistent.
— Bună! l-am salutat, iar zâmbetul larg mi se putea simți în voce.
Și-a ridicat ochii din telefon și mi-a zâmbit. Ochii i-au sclipit.
