Frânturi din viață, așternute printre gânduri încâlcite, amalgam de sentimente ce clocotesc neajutorate, țâșnind prin colțișoare prea puțin păzite.
Catharsis at its finest.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Când eram copil, lumea sclipea din fiecare unghi, viu colorată. De parcă după fiecare colțișor, pândea o bucurie, un mister, o surpriză gata să mă înfășoare într-o pânză țesută din magie.
Iar acum... acum totul e sec. E lipsit de culoare, de formă, de sens. Umbre zăbovesc în colțurile ochilor mei, întuneric gata să cadă peste mine și să mă învăluie.
Am uitat să mai zâmbesc. Am uitat cum e să nu simt gheara asta ce se ține strâns în pieptul meu, încolăcită împrejurul inimii mele într-o strânsoare imposibil de dureroasă.
Inspir, și mă doare.
Expir, și tot doare.
O cușcă. Sunt prizoniera gândurilor mele, sunt captivă într-o colivie din fier și tristețe. Mă zbat, dar efortul meu nu e îndeajuns. Țip, însă nimeni nu mă aude. Plâng, însă nu simt eliberare.
Se adună, gând peste gând, ură și nervi, urlet, tăcere, frustrare, deznădejde. Iar apoi, EL se instalează.
Regretul.
Dar timpul e viclean, e iute și nu-l pot prinde, nu-l pot înșfăca în ghearele mele gata să-l oprească, gata să-l întoarcă înapoi.
Mă doare inima.
Mă doare inima.
O simt, o aud cum se frânge, o văd cum se stinge.
Încet încet, mă îmbolnăvesc. Mă paște o boală ce-mi va fi fatală eventual.
Un abis de tristețe am simțit în ultima vreme. E rece aici, și mi-e frig. Mi-e dor de căldura cu care-am crescut, mi-e dor să mai fiu un copil.
Să simt libertatea, să zburd, să plutesc. Să pot fi eu însămi, fără să mă pierd. Fără să mă chinui, să neg, să ignor. Să fiu ascultată la ușă cum plâng. Să fiu inspectată, să fiu observată, să tac și să-nghit.
Mi-e dor să fiu eu... mi-e dor să zâmbesc. Să simt bucuria ce-odată venea atât de ușor... Mi-e milă de mine, mă tem c-am să mor... că oamenii ăștia mă vor îngropa, mă vor plânge-atuncia, dar nu va conta.
Mă sting, tot mai singură.
Un fir mă mai ține. O mică făclie ce-mi distrage atenția, un praf de lumină strecurat printre crăpăturile trupului meu, străbate prăpastia și îmi atinge inima.
E El, Dumnezeu.
Speranța-i fragilă, mă costă prea mult... Sătulă-s de dezamăgire, de aceea am încetat să mai fug. Să cred că-ntr-o zi, voi ieși din infernul acesta și voi merge spre Cer.
Mi-e dor de acasă, aș vrea să ajung acolo unde lacrima nu va mai curge, unde gheara din pieptul meu va dispărea, voi fi iarăși una, întreagă și liberă.
Voi simți bucuria eternă, voi uita tot ce-a fost greu. Tot amarul și chinul. Iar inima mea, epuizată, va primi odihnă, va lăsa să se scurgă din ea râuri de amărăciune.
Cândva, totul părea nu roz, ci auriu, strălucire întinsă de-a lungul întregului cămin, mă îmbătam cu zâmbete, cu două perechi de ochi blânzi și iubitori, cu cârlionții mamei, cu brațele calde ale tatălui... cândva, nu știam ce-nseamnă durerea.
Dar azi o cunosc, o resimt până-n măduvă, mă târăște cu ea în cătușe de gheață.
