Shadow Preachers

p r o l o g

/Play the song\

0. Tot ceea ce ei urăsc

Moon

Dacă oasele ar putea tremura, sunt convinsă că ale mele ar face-o.

Chiar dacă asta ar însemna că nu voi mai putea face niciun pas. Poate e momentul să mă opresc. Și să renunț. Nu e ca și cum mă lupt pentru ceva anume. Și nici nu pot da vina pe instinctul de supraviețuire.

În fața ochilor mei apare o bucată de ciment pe care este scris un număr de kilometri. Cinci, mai exact. Până în Palm Springs. Păi, măcar mă apropii de un loc ce arată drăguț. Cred.

Mă așez pe ea. E rece. Îmi îngheață fundul și halatul de pe mine nu ajută. Dar măcar nu se rupe ca ultima pe care m-am așezat și care s-a dovedit a fi din plastic. Trag aer în piept. Prea mult. Atât de mult încât începe să mă usture. Când expir, din gura mea ies aburi.

Oftez și alți aburi apar în fața ochilor mei. Se putea și mai rău. Putea fi iarnă. Așa, este doar o noapte răcoroasă de toamnă.

Îmi ridic genunchii la piept și mă întorc cu spatele la autostradă. Geaca de pe mine este și ea subțire, dar este un material în plus cu care îmi pot acoperi picioarele. Pentru un minut, voi avea falsa impresie că îmi e bine.

Tălpile îmi sunt aproape înghețate. Bineînțeles, din moment ce merg desculță de câteva ore, pe marginea drumului. Dacă mergeam pe asfalt probabil ar fi fost și mai reci.

Și cu o zi în urmă a plouat, nici soarele nu a putut încălzi pământul.

Zâmbesc și pufnesc în același timp. Oricum soarele nu mi-a fost niciodată de ajutor. Destul de ironic, dacă stai să te gândești.

Iar eu am fugit din spital după o zi fără soare pe cer. Probabil aș mai fi putut aștepta o zi. Ce mai conta? Mă tot întreb dacă mi-ar fi fost mai rău în caz că rămâneam. M-aș fi întors la ceva cunoscut. Ceva ce disprețuiam, dar ceva cunoscut. Așa... sunt pe marginea șoselei, la cinci kilometri de Palm Spring, cu halatul de spital pe mine și o geacă subțire pe care am furat-o dintr-un cuier.

Îmi ridic privirea spre cer. Luna plină strălucește mai puternic decât toate stelele ce o înconjoară. În noaptea asta e departe, atât de departe încât ea însăși pare o stea într-o mare de stele. Nu se văd craterele de pe ea. Cicatricile. Ai putea crede că nici nu le are. Dar sunt acolo. Știu asta, pentru că mi-am petrecut sute de nopți privind-o.

Dar cred că nicio cicatrice nu se vede de departe.

Soarele nu le are. Dar soarele m-a părăsit. Luna îmi luminează drumul. Cu lumina soarelui teoretic, dar în fine.

Mă ridic de pe ciment. Și revin la drumul meu, cu tălpile goale pe frunzele căzute pe marginea drumului. Nu știu dacă mai merg pentru că vreau să ajung undeva sau pentru că... vreau să văd cât mai am până când mă prăbușesc. Nu mult, în orice caz.

Nu știu cât timp trece, dar simt nevoia să mă așez din nou. Din fericire, nu e nicio mașină pe drum de care să fiu nevoită să mă ascund. Energia mea se poate concentra pe mers și pe... neleșinat. Poate dacă aș fi consumat puțin din ea și pe privit, aș fi observat mai devreme lumina de pe marginea drumului. Apoi micuța clădire din care provine.

Pare o micuță benzinărie.

Aș putea să o ignor. Aș putea intra și fura ceva. În cel mai rău caz, sunt arestată. Iar în arest cred că e mai cald decât aici. Dar nu pot atrage asemenea atenție asupra mea.