Are 15 ani, părul drept, mediu, șaten banal și ochi albaștri ce se pierd ușor în orice peisaj – nu i se pare normal. Mintea ei o ia razna adeseori,se pierde în închipuiri bolnăvicioase ce, mistic, îi întunecă ochii; nimeni nu observă. Privește lumea cu ochii goi ca un vânt iernatic ce nu aduce altceva decât frig și încă speră, dar ce? O trec spaime când se gândește la ea.
Cine e ea? Cine-a fost… Cine-o să fie?
O dor gândurile și-o dor mințile; nu scapă de întrebări și nu scapă de stafiile indescifrabile ce se numesc gânduri. Noaptea, când luna e sus, iar stele își cântă lumina, universul ei își reia cursul firesc unde toți și toate trăiesc pentru a o face pe ea fericită. Iubește locul ăla, s-ar muta acolo. Toată noaptea visează, iar dimineața plânge: zidurile castelului ei se dărâmă și e forțată să trăiască, să iubească, să fie fericită printre ruinele execrabileale realității, dar nu poate… cum ar putea? Inima ei e brusc goală, iar mintea prea plină - plină cu fluturi scămoși de ceață ce-o rod pe dinăuntru – molii – insecte ce mănâncă lâna de modă veche, uitată undeva într-un ungher vâscos cu miros de toamnă, miros de durere.
Aleargă sau stă pe loc? Cine e ea? Și ce gândește ea când vede lumea? Fals, monoton, atât de previzibil… Fiecare zi e o risipă și o știe, o trăieste, o gustă-n fiecare clipă a existenței sale uitate.
Își lasă haina neagră să-i cadă la picioare și simte. Răceala îi înțeapă pielea, mirosul puternic de lemn putred și pământ ud îi inundă nările, zarea de necuprins îi atacă retina și… speră. Pe câmpul gol, virgin, împânzit doar de stoluri de tufe uscăcioase și buchete de arbuști plini de spini, în frumoasa liniște, în pura singurăte apucă să vadă astrul dătător de viață cu alți ochi. La asfințit, cănd lumea se scaldă într-o mare de portocaliu, când o anume răcoare o învăluie se simte bine – neviolată de privirile iscoditoare, blege ale celorlalți, capabilă să fie ea cu oricine ar însoți-o.
E greu și e o prostie… de ce nu e nimeni acolo? De ce simte că se îneacă de fiecare dată când vede zâmbete? De ce nu poate vorbi? De ce nu le spune odată tot ce crede și tot simte, fără respectul fals ce-l poartă după ea mereu și fără teamă… și-așa e singură, de ce îi mai este teamă?
