Simfonia tomnatică a celor șapte stejari din Câmpul Mort, tăinuia bocetul grav al fetei cu părul de zi și sufletul de noapte. Șalul rupt din cerurile nopții zbura ca aripile întinse, fără bătaie, ale unei columbe atunci când Alteța Sa Regală își călărea armăsarul negru cu copite de plumb și ochii de cauciuc. Mâna-i din carne albă de înger, cu puterea neagră a unui diavol, sfâșia inimile de lut ale sacrilegilor în nopțile de o sută de ani când agonia purcede plăcere, sclavia este libertate, iar Iadul pare Rai.
Cântecul jalnic lamentat din optsprezece glasuri înnebunea sufletele celor slabi, subjuga adâncurile nemoarte ale pământului și aducea peste Câmpul Mort blestemul Furtunii Lumilor care transforma cerul în stâncă și pământul în abur. Teribilul simțământ de pierdere a ucis urma din ceață a moralității Înălțimii sale, iar acum învățăcelul cu inimă de războinic fu înlocuit cu goliciune.
