Lumea după sfârșit

Printre dărămături

După ce mi-am folosit blestemul eram deprimat. Dar mi-am dat seama că trebuie să rămân vigilent. Cine știe câți alții au devenit ca Martin.

Oare i-am căpătat puterile? Merită încercat.

-Kaiyou. Stil improvizat. Oțel tăios.

De data asta mâna mi se metamorfozase într-un pumn de oțel cu gheare de 6-7 cm ieșind la comandă din el. Oare e ceva de mâncare prin zona asta? Cred că n-am mâncat de ieri dimineață...

Am ajuns "acasă" în sfârșit. Se pare că nu e nimic de mâncare. Mi-e dor de prietenii mei... de fapt nu i-am văzut. Nu cred că sunt morți. Oare merită să-i caut?

-Daaaaviiiiis! Ești aici?

-Miranda? Tu ești? Nu-mi vine să cred că ești vie!

-Eu bine sunt, pantalonași rupți, acum să plecăm.

-De ce? Ce se întâmplă?

-Guvernul mondial plănuiește să lanseze o nouă bombă cu celule kaiyou.

-Așa și?

-Chiar nu știi ce se întâmplă dacă primești prea mult kaiyou?

-Am înțeles că te-ai transforma într-o bestie. Dar e în regulă deoarece am infuzat doar 3 energii kaiyou.

-Câte?!?!?!? Majoritatea se transformă la a doua. Ești mai special decât credeam.

-Unde ne putem ascunde? Nu vreau să devin o bestie fără creier!

-Trebuie să ne ducam undeva la țară.

-Dar nu au zis la radio că acolo s-au retras majoritatea bestiilor și stăpânilor de kaiyou înfometați de putere.

-Înfometați?

-Unii oameni se hrănesc cu kaiyou sau ceva de genul.

-Numai oameni nu sunt ăia. Acum făți bagajele pantalonași rupți. Am mașina în fața clădirii.

-Imediat Miranda!

După ce mi-am făcut bagajele am coborât din nou în strada pustie și plină de dărâmături.

-Știu că e cam o hardughie, dar me va duca măcar până în afara orașului.

-Păi nu lansează în fiecare centimetru din fiecare stat?

-Vor să lanseze doar în orașele mari. Nu știam că Hitler are descendenți...

-Chiar că. Apropo, ai ceva de mâncare? N-am mai mâncat de ieri.

-Am câteva conserve de fasole prin spate. Linguri ai în torbedou.

-În sfârșit ceva de mâncare!

-S-ar putea să fi expirat în 2021 dar nu cred că au nimic.

-AU 100 DE ANI?!?!?!?!

-105 dacă luăm și anii dinainte de 2021...

-105? Nu-mi mai trebuie. Le ai moștenire de la străbunici sau?

-Nu de la străbunici. De la stră-străbunici.

-Dumnezeule. Hardughia asta nu merge mai repede?

-Suntem la viteză maximă.

-Încearcă să-ți folosești kaiyou-ul ca să accelerezi mașina.

-Ai dreptate Dave. De unde știi asta?

-Pur și simplu știu.

-Ești un om plin de surprize. Kaiyou. Formă improvizată. Motor 700 de cai.

-Yaahoooo. Merge de zeci de ori mai repede.

-Avem 200 la oră! Davis, ești un geniu! Woohoooo!

"-Atențiune cetățeni din New York! Orașul urmează să primească a doua doză de energie kaiyou în 20 de minute. Vă urăm succes!"

-Mașina asta nu merge mai repede?

Miranda se uită la mine. Plângea. Atunci mi-a venit o idee.

-Kaiyou. Formă improvizată. Motor de 1400 de cai.

-Wow. Avem 400 la oră. Așa sunt sigură că vom ajunge în afara zonei de risc în mai puțin de 10 minute.

Am ajuns în afara zonei de risc în 7 minite, dar am mai continuat încă zece. Nu voiam să fim uciși de bestiile formate de supradoza dd kaiyou.

-Cred că ar trebui să ne oprim. Se întunecă. Îmi zise Miranda.

În timp ce stăteam pe bancheta din spate încercând să adorm am început să-mi amintesc acel moment... acel moment când părinții mei Emma și Damon Rayson au murit în chinuri groaznice. Tata mereu a fost distant cu mine. Se comporta de parcă nu eram al lui. Poate chiar așa e. Mă abțineam cu greu să nu plâng și s-o trezesc pe Miranda care se sacrificase să doarmă pe bancheta din față. Simt pleoapele cum îmi devin grele. Cred că adorm. Sper să nu am același vis în care îmi văd părinții cum mor în agonie. Mi-e dor de ei. Așa de dor...