Dawn nu face lucruri nesăbuite. Nu trece strada dacă nu există treceri de pietoni, nu lasă niciodată facturile neplătite de pe o lună pe alta, sau vasele nespălate în chiuvetă și cu siguranță nu se întâlnește cu bărbați atrăgători pentru o aventură...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Oare așa se simte atunci când sufletul îți părăsește trupul?
Până să apuc să deschid ochii, stomacul meu a făcut câteva tumbe de avertizare și până să ajung să nimeresc colacul de la WC, am vomat în palme ca un copil dus în parcul de distracție, care a mâncat 3 porții de vată de zahăr și s-a dat în carusel până când i-a venit rău.
Am reușit să trag o gură de aer în piept, însă nu s-a dovedit a fi nici pe departe suficientă. Conținutul stomacului meu s-a revărsat din nou și am început să tușesc cu capul în toaletă, în timp ce ochii îmi ardeau din cauza durerii și a lacrimilor care țâșneau neîncetat.
Oh, Dawn, nu se poate să se întâmple asta chiar aici, chiar acum.
Ovarele mele au ripostat la rândul lor dureroase și pentru o clipă cred că mi-am pierdut cunoștința, pentru că momentul acesta de suferință m-a prins total nepregătită.
Am încercat să îmi opresc un scâncet de teama că îl voi deranja pe Julian, însă tot corpul meu parcă era în flăcări și eu eram supusă nemilos unei ture de învârtit la proțap. Mi-am cuprins stomacul cu mâinile chiar înainte să mai dau o dată afară ce am mâncat până și cu 3 zile în urmă, sperând și rugându-mă că nu fac atât de multă gălăgie încât să îi trezesc suspiciuni.
Toată coloana vertebrală m-a străfulgerat, iar o secundă mai târziu, i-am simțit prezența, mai mult decât s-o aud sau s-o văd. Două mâini s-au înconjurat în jurul părului meu, iar în ciuda spasmelor care mă străbăteau necontrolat, am înțepenit.
Am închis ochii strâns prea rușinată de gândul că o să trebuiască să îi văd fața. Sau mai degrabă, el pe a mea. Neavând de ales, m-am dat bătută.
— Doamne, Dawn!
Mi-a cuprins dintr-o mișcare clavicula și m-a rotit ca pe un scaun de birou. Degetele lui delicate m-au atins într-o încercare eșuată de îmi îndepărta lacrimile, însă am refuzat total să îmi deschid pleoapele și să îl privesc în ochi.
— Te rog, Julien, nu vreau să mă vezi așa!
Nu puteam să îl îndepărtez, pentru că ar fi trebuit să îl ating.
— Dawn, ce s-a întâmplat?! Te rog, uită-te la mine!
Mâinile mele erau pline de vomă, probabil la fel și fața și mi-am lăsat privirea să cadă pe podeaua lui lucioasă, unde începeam să las urme de parcă tocmai comisesem o crimă.
— Îmi pare atât de rău, am spus, încercând să îmi strâng picioarele ca să acopăr dezordinea pe care am făcut-o.
Arătam ca o păpușa demontată și mă simțeam mai rău decât dacă cineva mi-ar fi luat tot corpul și l-ar fi lovit centimetru cu centimetru în repetate rânduri cu un ciocan. Julien s-a ridicat, probabil dezgustat de mizeria pe care am făcut-o în jurul meu și a dispărut înapoi în dormitor.
