Rezervația unicornilor

Coliva

Plouă și de data asta, în morții mă-sii de clișeu.
Plouă, și logic mi-am amintit de înmormântarea lui Machi. Nici n-aveam cum s-o fac. Eram iar în cimitir, în același cimitir, cred, și pe marginea drumului principal, stãteau babe cu papornițe pline cu colivã, cu papuci negri, groși, scămoșați.

Unele plângeau, altele râdeau. Unele își făceau cruci și bolborăseau rugăciuni, altele bârfeau o Ană sau o Biancă sau o Andree apărută seara trecută la televizor, pizdă în jurul cãruia se învârtea toatã viața lor, cu morți cu tot.

Indiferent cã plângeau sau râdeau, le sclipea din timp în timp câte un dinte de aur, sau argint, lângă o gaurã, care avea sã fie probabil umplută la următoarea pensie, dacă totul mergea așa cum ar fi trebuit.

Și mai era ceva ce-mi amintea de înmormântarea lu' Machi: apăruse din senin, de după un cavou, o gagicuță cu părul roz, tuns scurt, și-mi lãsase o carte de vizită. Avea un studio foto și lucra la portofoliu. Îi lipsea un mascul care să-i pozeze. Nud, astea, pula mea.

Maică-mea stãtea în capul aleii, cu un popă gras lângă ea, și-mi fãcea semne din mâini.

Mda, îi fusese frică să nu uit coliva, sau să mă îmbăt și să borăsc pe ea, sau s-o scap din mână, sau pula mea mai știe ce.

La drept vorbind, nici nu merita bovina de mama coliva asta.

Mă trezisem cu ea miercuri seara. În gangul din fața blocului unde stăteam, la Elena.

Habar n-am de unde aflase.

N-am întrebat-o.

...în lucru