Rezervația unicornilor

Back to my demented sick innerness

Sunt douã feluri în care poți simți lumea.

Poți sã o simți ca pe un ambalaj frumos colorat, protector, gros, cãlduros, în care toți oamenii sunt făcuți în așa fel încât să penduleze în jurul tău și să-ți răspundă la diferitele tale nevoi; lumea ca un fundal pe care să te desfășori, să te exprimi, iar ceilalti decorul să se uită la tine cu gura cascată, cu un firav  firicel de salivă scurgându-se din coltul ei cu o mână pregătită să fie dusă la inima și  să  exclame " wow..", Asta e lumea care răspunde, lumea docilã, pe care o poti modela ca pe un boț de plastilină. Lumea care de cele mai multe ori te plictiseste si nu-ți ofera nimic interesant, nicio provocare, data asta fiindca nu o să așa ceva în ea. Ai în tine cam tot ce ai nevoie.

Dar e o lume bună, pentru că te poți urca pe cel mai înalt vârf al ei și poți privi dincolo, să vezi dacă mai există ceva.

Sau poti să o simți ca pe un monstru care stă la pândă. Care incearca sa-ti ghiceasca miscarile și planuieste atent momentul in care tu îl vei ignora,  vei fii fericit și prins în existența ta patetică si insignifiantă, iar el va face saltul final și te va înghiți. Are ghearele lungi, și bale de poftă îi curg încontinuu pe obrajii verzi, plini de bube cu puroi. Orice ai face tu, nu poți scăpa de el: vede tot, aude tot. Felul ăsta al doilea de a simți lumea te paralizează, pentru că-ți distruge tot entuziasmul, toată îndrăzneala de a te afla printre oameni. Cu monstrul la doi pași în spatele tău, ți se pare o naivitate să mai trăiești. Când știi că oricum vei fi înghițit, nu prea mai îți vine să faci nimic.

Doar să bei și să aștepți.

Prima dată când am tras o linie din drogul meu nou adus de A., 4paws, am avut un coșmar continuu care m-a ținut patru zile. Doar zi, fără noapte. În el, omorâsem un om.

Nu erau detalii, imagini, nu aveam nimic, nicio chestie de care să mă agăț- eram doar eu, era drogul, și senzația tâmpită că am ucis pe cineva. Nu știu ce anume transformă tripul într-un coșmar foarte nașpa; nu era vreun fel de remușcare din partea mea pentru cel care murise, nu era milă, nu era disperare. Deși părea foarte real, știam că n-o să vină să mă tragă nimeni la răspundere pentru că am ucis un om.

Nu era nici măcar curiozitate. N-aveam habar dacă omorâsem o femelă, sau un mascul, și nici nu țineam să aflu. Mi se părea același rahat. Nu voiam să știu nici dacă omorâsem un prost sau un om deștept, pentru că, odată omorât, nu prea mai consta asta pentru el. Nici măcar pentru ceilalți. Nu mă deranja prea mult nici ideea că respectiva crimă- despre care nu aveam dubii că se petrecuse- mă izola de cei din jurul meu. Se zice despre criminali că au parte, începând cu momentul în care ucid, de o viațã plină de singurătate. Mie îmi plãcea singurătatea.

Deci nu, nu era asta.

Era altceva. O senzație mult mai puternicã. Senzația că aș fi vrut să-mi amintesc totul despre crima asta, în cele mai mici amănunte. Fărã detaliile crimei despre nu știam nimic, pierdeam o parte din ce eram eu. Senzația, mai puternică decât orice, cã este esențial pentru mine să recuperez cumva toate amintirile cu mine.

Să fiu complet.

Uneori, te gândești că oamenii ar trebui să-ți dea un premiu, ceva, atunci când descoperă că tu ești astfel. Că tu, spre deosebire de ei, poți să simți pânã mult mai adânc de primul strat de piele al lucrurilor, poți intra înăuntru, cu adevărat înãuntru, acolo unde nimeni nu îndrăznește. Simți că ar trebui să primești o recompensă pentru curajul de-a fi ajuns cel mai departe dintre toți.

Pe urmă, îți dai seama că n-o să se întâmple niciodată.

Că majoritatea oamenilor nu știu ce e dincolo de învelișul lucrurilor, așa că nu au habar că tu ai mers mult prea departe.

Iar cei care au totuși o bănuială te vor invidia, și te vor urî și-ți vor plănui moartea.

Crima nu-i totuși ceva așa groaznic, mi-am zis, în timp ce mă impedicam prin cameră în căutarea a ceva.

Doar ipocriții și lașii se oripilează când vine vorba de ea.

Cu toții suntem rezulatul unei crime care s-a petrecut într-un anume moment și un anume loc.

Pentru ca noi să fim, cineva a ucis. A ucis pe un alt om, sau a ucis ceva din el însuși, sau a ucis ceva într-o ființă care i-a fost aproape.

Suntem înconjurați de crime la tot pasul.

Călcăm pe crime, respirăm pe crime, ne învelim noaptea cu crime. Omul în sine, e o crimă- asta ar putea fi foarte bine una din definițiile lui.

Chiar nu mai contează încă una, e doar o statistică. O crimă în plus nu, chiar nu mai contează.

Nu poți trăi cu adevărat decât fiind tu însuți până la capăt.

De vreo 2 ani aveam o problemă. Simțeam că nu mai reușesc cum trebuie să-mi amintesc cine sunt.

Mi se încețoșau amintirile, iar asta era rău. Foarte rău.
Cel mai teribil lucru care mi s-ar fi putut întâmpla.

"Vino, și ai să vezi că o sã te recunosc" îi spusesem demult, în urmă cu 12 ani, lui Marius, alter ego-ul meu de atunci. Poate acum, dacã ar fi venit, nu doar pe Marius nu l-aș recunoscut, ci n-aș fi reușit să mă recunosc nici mãcar pe mine.

Prezentul era tot ce mai rămăsese, într-un fel.

M-am trezit după 4 zile. Îmi era sete ca dracu'.