❞ Pentru că nimeni, nicăieri, nu m-a rănit atât de mult pe cât ai făcut-o tu.❞
Yassmin ascunde în spatele fațadei de băiat rău o viață zbuciumătoare. Pandora ascunde în spatele fațadei de fată populară o personalitate plină de insecurități. Amândo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Trigger warning: subiectele din acest capitol sunt unele cu caracter sensibil
PANDORA
Mi-am tras plapuma în cap și am sperat câteva secunde să nu mai exist, căci realitatea în care mă aflam mi se părea nedreaptă și crudă. Și aproape că am izbucnit din nou în plâns, văzând că încă sunt captivă în acel trup, care părea că nu mai avea valoare de când am deblocat ecranul fostului telefon – pentru că acum el nu mai exista. Era făcut chiseliță, zobi, și aruncat cât colo. Dar nici că nu mă interesa faptul că oamenii nu mai aveau cum să dea de mine.
Cui îi păsa până la urmă? Părinții mei nu aveau idee prin ce treceam și chiar dacă ar fi sunat, nu le-aș fi zis în veci. Tot discursul pe care i l-am ținut lui Yassmin despre cât de importantă este încrederea atunci când dezvălui lucruri, se aplica și cazul celorlalte relații. Eu nu mai am așa de multă încredere în familia mea. Familia mea făcută bucăți, cu Sin deoparte, care mă face să mă simt vinovată în fiecare secundă, și cu ai mei de cealaltă.
Ei duc un război între ei. Eu pic la mijloc. Și nu mai știu ce să fac ca să-l conving pe fratele meu că nu e vina nimănui că bunicul s-a dus. E prins în lumea lui și nu m-ar mira dacă mâine poimâine aș deschide televizorul și aș vedea o știre cum că „Tânăr de optsprezece ani a încercat să se opereze singur și să-și scoată rinichiul transplantat".
Dar problemele lor sunt problemele lor. Nu ar trebui să mă privească, când eu deja am problemele mele cu care să mă confrunt. Ca azi, când simt că îmi cade cerul în cap și că cel mai bine ar fi să mor.
– Te rog, Pandora, deschide ușa, Celeste a strigat din partea cealaltă. Îți jur. Nu plec la liceu până când nu vorbesc cu tine. Nu te pot lăsa. Te rog.
Rugămințile ei sunt rostite deja de zece minute. Uneori tace, cred că pleacă câteva secunde, ca apoi să revină. Știu că nu poate renunța la mine, pentru că are o datorie de prietenă de dus până la capăt. Însă uneori vreau să mă războiesc cu proprii demoni pe cont propriu și să nu trebuiască să trag pe cineva în jos.
– Cel, vreau să fiu singură, tonul meu este atât de răgușit, încât de abia se aude coerent.
Am plâns deja de prea mult timp și chiar dacă acum mi-au secat lacrimile, tot simt nevoia să o fac. Mă simt rușinată, așa cum nu m-am simțit niciodată, și nu-mi doresc să dau ochii cu nimeni. Fostul meu iubit a știut să îmi doboare orice fărâmă de demnitate și să facă în așa fel încât să nu mai am tupeul de a mă ridica de jos. Și asta doar pentru că am îndrăznit să-l înfrunt.
Știu că mi-am făcut-o cu propria mână. Știu că n-ar fi trebuit să cred că am putere asupra lui. E un idiot. E un imatur. Întotdeauna a fost. Dar am trecut peste de fiecare dată pentru că m-am simțit atașată de el. Și poate că l-am iubit.
