Cei aproape 10 ani de când existau își puneau amprenta ușor, ușor pe pietrele superbe . De fiecare data când veneam aveam grija sa le curat , iar în fiecare luna cineva era plătit sa aibă grija de starea lor , totuși trecerea timpului era nemiloasa.
Nu aveam poze cu ei. Toate arsesera in incendiu ștergând orice amintire legata de trecutul nostru împreună. Eram singura care isi mai amintea cine au fost Thomas și Jessica Jones și cum aratau.
-Au trecut aproape 10 ani și tot doare . Ma întreb cum ar fi fost viata noastră daca acea seara n-ar fi existat vreodată. Cum ar fi fost sa continui studiile în Londra? Cum ar fi fost festivitatea mea de absolvire alături de voi? Balul bobocilor? In fiecare zi ma întreb cate ceva. Stiu ca nu v-ati fi dorit sa trec prin asta si ca poate nu sunteți mulțumiți de cine sunt acum , dar lipsa voastră mi-a marcat trecutul și prezentul.
Lacrimile nu mi se opreau. Parca incercau sa aducă o parte din mine aproape de ei. Singurul moment din an în care plângeam era atunci când le vizitam mormintele părinților mei. Nu am lasat pe nimeni , niciodată sa-mi vadă vulnerabilitatile, cu excepția lui Dylan care ma însoțea in fiecare an în care voiam sa vorbesc cu ei.
-Dupa cum bine știți , urmează sa fac 18 ani. Nu știu in ce direcție sa o apuc. Andrew si Tamara au făcut tot posibilul sa ma primească în familia lor , dar m-au privat de libertate ,,pentru binele meu".
Nu am avut parte de o viata obișnuită. Studiile le-am făcut în particular cu profesori . Nu puteam sa ies neînsoțiță. Stateam mai mult inchisa in casa, ferita de ochii lumii. Andrew se temea ca ucigașul părinților mei avea sa ma găsească si pe mine , frica care nu a făcut decât sa genereze certuri între mine și el. M-am simțit prizoniera in locul în care trebuia sa-mi găsesc refugiul dupa moartea părinților mei.
-Au trecut zece ani mama...tata. Nu știu cum m-am descurcat fara voi sau cum o sa ma descurc în continuare. Inca am cosmaruri , dar nu la fel de des ca înainte. Va vad mereu...
Nu puteam sa continui sa vorbesc. Simteam o înțepătura puternica in gat. Am urlat de durere. Stiam ca Dylan era aproape si m-ar fi auzit , dar nu mi-a pasat.
-Va vad ca atunci. În ultima clipa... V-am uitat vocile...
Ultima propozitie pe care am rostit-o a frant încă o bucățică din inima mea mult prea distrusa. Am stat acolo , în genunchi , lângă mormintele lor și am mai plâns pentru încă o ora.
-Raven...
Vocea lui Dylan m-a făcut sa tresar, de parca m-ar fi trezit din somn. M-am ridicat și l-am imbratisat. Voiam sa plang pe umărul lui , dar nu mai aveam lacrimi.
-Ma doare Dylan!
-Stiu Raven , stiu. Totusi...lacrimile tale nu o sa-i aduca înapoi. Iti faci rau cand vi aici. Au trecut 10 ani...e timpul sa-i lași sa plece. I-ar fi afectat sa te stie in starea asta.
Stiam ca are dreptate . Nu era sănătos pentru mine. Nu trecea zi în care sa nu ma gândesc la ei și sa nu ma copleșească tristețea gandindu-ma la ei.
-Cel mai tare ma doare...ma doare ca imi pierd amintirile cu ei Dylan! Nu am poze cu ei! Nu imi mai amintesc cum le suna vocile!
M-a strâns și mai tare în brate , apoi mi-a șters lacrimile. Atingerea lui se simțea ca o pana pe obrajii mei iritați de la lacrimile vărsate.
-A trecut prea mult timp. Suferi de prea mult timp și ma distruge ca nu stiu ce sa-ti fac sa te simți mai bine. Ia-ti rămas bun Raven. Nu mai lasa amintirile sa te domine.
M-am desprins din îmbrățișare.
-Cum as putea ? Sunt parintii mei...
-Si i-ai face mandri daca nu ai mai trai intr-o depresie continua și i-ai lasa sa plece.
