Burn

5. Salvarea

Beculețul din mintea mea s-a aprins într-un sfârșit. El trebuia sa fie cel care să îmi dea mai multe detalii despre misiunea mea de aici. Cu toatea astea, încă eram nedumerită ce caută lenjeria pe pat știind că mai devreme o aranjasem în șifonier.

Îl vedeam în ceață din cauza fumului care nu putea să treacă mai departe de fereasta închisă. Ochii mă usturau iar nasul meu era înțepat pe interior de fumul toxic care îi îmbibau plămânii.

Avea un spate sculptat, într-un tricou negru, mulat, perfect. Ce era foarte greu de neremarcat era părul său șaten și ondulat, mult mai frumos și mai îngrijit decât părul meu. Stătea ușor aplecat in față sprijinindu-și coatele de genunchi.

- Hei. i-am spus din dorința de a-și întoarce privirea către mine ca să îl analizez pe-de-a-ntregul.

Probabil nu mă auzise intrând în cameră. Era concentrat la peisajul nocturn de afară: acele clădiri uimitoare luminate de mii de beculețe care dădeau orașului viață.

Se ridicase de pe pat când îmi auzise vocea. Era înalt, cum mult mai înalt decat mine.

Tenul alb era luminat dintr-o parte a camereu de o veioză. Lumina difuză îi accentua una din părțile obrazului, până la bărbie, apoi continua pe gât și la începutul brațelor, care erau acoperite cu o mulțime de tatuaje.

Nu spunea nimic însă venea spre mine. Călca apăsat și lăsa în urma lui pași mari. Venise aproape de mine. Mă uitam în sus la el iar respirația sa îmi mângâia fruntea.

Tigara lui era încă aprinsă, iar acum fumul se ridica în direcția mea făcându-mă să strâmb din nas pentru a opri iritația care mă făcea să tușesc. Era în zadar. În următoarea secundă am avut o criză: Nu mai puteam să respir, ochii îmi lăcrimaiu și îmi era imposibil să mai scot un cuvânt.

A aruncat jumătatea de tigară rămasă pe podea pe care apoi o călcase cu vârful piciorului părăsind-o acolo, apoi a mers în cealaltă parte a camerei și a deschis larg una dintre ferestre. Aerul curat a pătruns repede în încăpere înlocuind fumul și ajutându-ma sa îmi recapăt respirația.

Mi se părea un tip atât de ciudat și totodată atât de superb. Toate componentele feței erau poziționate perfect. Ochii mă ardeau cu flăcări verzi de smarald. Mă fixa cu privirea în absolout tot ceea ce făceam iar eu mă abțineam din greu să nu îi țip în față că este un ciudat.

- Chiar atât de rău te deranjează fumul?

Vocea sa răgușită mi-a atras atenția, completa cu totul acea persoană mirifică din fața mea.

- Evident! m-am încruntat înghițind în sec și dându-mi seama că îmi revenisem aproape complet. Tu nu ai nici o problemă cu el?

- Nu prea îl mai simt acum. Nu ai încercat niciodată?

Am dat din cap dezaprobator iar el a afișat un mic rânjet.

- Se vede.

Aerul de sfârșit de septembrie a luat locul atmosferei calde provocându-mă să tresar și să-mi încrucișez mâinile la piept.

- Îți este frig, nu?

- Da. Ar fi mai bine să închizi geamul acum.

- Asta și vroiam să fac, Einstein.

A început să râdă  discret iar eu m-am îmbufnat când el era cu spatele rostind câteva cuvinte răutăcioase.

Pff. Ce îngâmfat. Sper doar să nu-l văd prea des.

- Deci, după cum probabil știi, sunt aici să îți spun și să îți arăt ce ai tu de făcut . Nu e greu, și o să îți placă, te asigur.  Trebuie doar să te lași pe mâna noastră, să te lași dusă de val și să fi ascultătoare.