Hoț de inimi

Totul a inceput anul trecut , in octombrie. Cand ma gandesc…parca s-a intamplat ieri, tin minte toate detaliile: ce stare de spirit aveam, vremea de afara, tin minte ca parul nu-mi statea asa cum vroiam eu si mai tin minte ca , nu aveam chef de absolut nimic. 
Trecusera doar doua saptamani de cand ma despartisem de mr. A. Relatia noastra a fost un esec total. Era clar , ca nu eram pe aceeasi lungime de unda. Am simtit asta de la inceput, dar el a fost portita mea de scapare in perioada aceea de criza si depresie , el a fost singura mea speranta. Stiti cum este vorba aceea : “Omul potrivit la locul potrivit!”. El a fost acel om , care mi-a iesit in cale , atunci cand speram cel mai putin la o minune. 
Pe mr.A. l-am cunoscut in liceu,dar atunci eram prea infantili ca sa ne dam seama ce ne dorim unul de la celalalt,asa ca am lasat-o balta la momentul acela. Dupa ani buni am purtat o banala conversatie pe Facebook si ne-am hotarat sa iesim la un suc,ca doar n-o fi dracu atat de negru. 
La prima vedere, mr. A. parea un tip interesant. Recunosc,ca daca l-as fi vazut pe strada, trecand pe langa mine,mi-as fi rupt putin gantul dupa el. Eu si inca alte zece fete. 
Este un tip solid, bine facut . Prima data la el, m-au atras bratele. Doamne! Avea niste brate bine facute, tipul acela de brate care iti ofereau siguranta , care te faceau sa te simti bine,tu ca femeie. Ochii verzi, de fapt erau migdalati, o culoare turbata.Mereu m-am intrebat daca ochii lui sunt caprui deschisi sau verzi. Cel mai probabil erau schimbatori, asa ca el. 
Puternic, brunet, buze carnoase,ochi verzi. Ce sa mai!? Stereotipul barbatului perfect…sau aproape perfect. Dar nu pentru mine. De ce spun asta? Pentru ca el este un tip prea cu picioarele pe pamant, un tip calculat, rece, stia de fiecare data ce, cum ,cand si unde? Eu sunt total opusul. Sunt o fire visatoare, pot fi aeriana cu saptamanile, uneori sunt copilaroasa, alintata. Sunt genul acela de persoana , care crede ca Romania poate fi un loc mai bun, care daca ar avea multi bani, probabil i-ar arunca pe adaposturi pentru animale si orfelinate.Sunt o fire sensibila, ma atasez usor, ajung sa iubesc repede si intru-un final imi dau seama ca, a gandi cu inima nu a fost tocmai cea mai buna alegere. 
Noi doi eram ca doua linii paralele,care nu se intalnesc niciodata. Desi era langa mine fizic, psihic era absent,era mereu cu gandul in alta parte. Imi povestea mereu despre munca lui,era mandru de el, de ce face. Mi-ar fi povestit zile intregi despre ce face el la munca si ce glume a mai facut cu baietii . Uneori eram atenta, ma uitam fix in ochii lui si vedeam cum ii stralucesc si cat de multa pasiune pune ,atunci cand imi vorbeste despre toate lucrurile acelea. Alteori eram cufundata in gandurile mele. Ma gandeam daca noi chiar suntem facuti unul pentru celalalt, daca el ma iubeste pe mine sau iubeste mai mult munca lui. Si intr-un final am aflat si raspunsul la aceasta intrebare,care m-a framantat ceva timp. Erau momente cand stateam in pat amandoi. Ma lua in brate, ma mangaia ,ma saruta pe frunte, dar in acelasi timp simteam ca aceste gesturi, nu vin din inima, ci le face doar asa ca sa fie facute sau ca sa nu ma supar eu . Nu era creativ si nici pasional,iar lucrul asta ma determina sa cred din ce in ce mai mult ca nu am ce cauta langa o astfel de persoana , ca el. Centrul universului sau, era munca. Munca , munca si iar munca! 
Erau momente cand vroiam doar sa ne plimbam sau pur si simplu sa stam pe o banca intr-un parc si sa mancam o inghetata. De fiecare data stramba din nas, atunci cand ii spuneam ce imi doresc eu. Si intr-un final facea ca mine, doar ca sa fiu eu multumita. Dar pe chipul sau se citea cu totul altceva.
Noi am avut o relatia bazata mai mult pe atractia fizica . Imi placea de el cum arata si viceversa,dar cam atat. A fost genul acela de relatie, seaca,monotona. Simteam ca nu pot sa imi exprim sentimentele si gandurile, asa cum mi-as fi dorit eu. 
Ma rog…intr-un final, totul a luat sfarsit. Era de asteptat. Eram ca focul si apa.Eu focul si el apa,evident. De fiecare data cand imi doream cu ardoare sa imi exprim sentimentele sa spun ce gandesc, sau pur si simplu sa urlu de fericire pentru ca …hmm,nu-mi vine acum un exemplu in cap…Aaa, da! Cand imi venea sa urlu de fericire pentru ca ,pur si simplu imi statea bine parul, sau pur si simplu ma trezeam bine dispusa. Venea dansul si imi arunca o ditamai galeata cu apa in cap (la figurat vorbind),binenteles ca imi taia tot cheful si usor ,usor, mutrisoara mea cea vesela, se transforma in cea mai posomorata fata,pe care ai fi putut s-o vezi vreodata.
Dar , sa revenim la subiect. Sa revenim la luna octombrie, luna in care l-am cunoscut pe el. Pe cel care mi-a dat lumea peste cap, cel care a reusit sa ma faca sa uit cine sunt eu cu adevarat, cel care a intrat in viata mea asa cum o ploaie de vara isi face prezenta, adica pe neasteptate. Acum este frumos afara, soare, cald, pasarelele ciripesc si in momentul urmator incepe sa se intunece cerul, sa tune, sa fulgere, vantul e in stare sa darame pana si cel mai stabil si inalt copac, iar in aproximativ 10-15 minute se face liniste din nou , nu mai ramane nimic, poate doar curcubeul care apare timid pe cer. Doamne! Blestem ziua aceea ! De ce a trebuit sa cunosc eu o astfel de persoana?! De ce?? Dar uneori, noi oamenii ne-o facem cu mana noastra…