Au mai trecut doua zile in care gandeam asupra schimbarii pe care voiam sa o fac. Eram destul de bulversata. Conceptia ca nu ma voi descurca si ca voi ceda ma infiora,dar ideea ca sunt in vacanta ma calma. Stiam ca voi avea timp liber pentru toate problemele. In a treia zi,curajul ma cuprinse. Mi-am facut bagajul ,i-am sarutatat pe bunici de doua ori si le-am multumit pentru tot ce au facut pentru mine,apoi fara a ma uita in urma,la lacrimile amagitoare ale lor, m-am urcat in autobuz. Totusi,ceva ma nelinistea. Am plecat prea repede. Despartirea a fost prea scurta. Ma simteam vinovata ca i-am lasat acolo singuri,dar ii voi vizita destul de des. Cu toate aceste ganduri drumul paru destul de scurt.
Autobuzul ma lasa chiar in fata casei mele. Fara a ezita am deschis poarta si am intrat in curte. Totul parea parasit. Cu pasi marunti mergeam pe mica alee inconjurata de braduti ornamentali care ducea spre intrarea in casa,cand,deodata sare cineva pe spatele meu. Era Bella ! Imediat am aruncat bagajele si am luat-o in brate.
-Ohh,Bella! Esti singura care mi-a mai ramas! Tu,mic ursulet mi-ai facut ziua mai buna!
A inceput sa latre si sa ma linga pe fata,dar se mai auzi un latrat subtire. Era o catelusa mica,era puiul ei ! Am luat-o in brate si m-am jucat cu ea timp in care Bella era foarte atenta la miscarile mele. Am lasat-o cu grija jos,dupa care m-am indreptat spre intrarea casei . Am incercat sa deschid usa,dar fireste era incuiata. Atunci m-am asezat pe scaunul de pe prispa...era facut de tatal meu. Un scaun care se clatina usor si care la adierea vantului avea o tenta de scartait. Si uite asa stateam nemiscata si ma uitam catre livada cu privirea confuza. Brusc m-am desprins din realitate si revedeam momentele cand familia mea era vesela si intreaga... Tata scutura merii , eu cu mama adunam merele bune,iar Bella le lua usor pe cele stricate si le punea intr-un cos. Era o adevarata placere sa faci treaba alaturi de ei.
Se auzi un cherlalait. Mi-am scuturat capul si privii in jur. Leganandu-ma i-am prins labuta catelusei in scaun. Atunci,am luat-o in brate si am inceput sa vorbesc cu ea.
-Hei,micuto,trebuie sa fii mai atenta! Hmm....cred ca trebuie sa primesti un nume,nu-i asa? Ce zici...iti place Sara?
Si ea imi raspunse cu un mic ham! Am strans-o tare la piept dupa care am lasat-o jos. Atunci pirivirea imi cobori,si,vazand un ghiveci cu o floare ofilita,mi-am adus aminte ca mama imi lasa adesea cheia intr-un ghiveci lunguiet impodobit cu florile ei preferate. M-am indreptat grabita intr-acolo si pipaind cu spaima,mana mea tremuranda se izbi de ceva din metal. Era o cheie!Am luat-o,si, in fuga am ajuns in fata usii. Am invartit cheia de doua ori in broasca dupa care usa se deschise pana la perete. M-am uitat la podea si am vazut ca era plina de praf. Am facut doi pasi si imediat s-a ivit un scartait. Am mers la bucatarie,urmata de Bella si Sara. M-am oprit in pragul usii,dar ele s-au asezat in fata mea,uitandu-se la mine cu niste ochii mari care sclipeau ca doua scantei. Am privit o clipa spre ele cu putin amuzament,dar apoi tristetea ma coplesi si am inceput sa le vorbesc:
- Off......Micutele mele!Nu imi este deloc usor sau cel putin in aceste momente. O vad mereu pe mama cum imi pregateste ceaiul si pe tata care isi petrece dimineata la masa rotunda de langa fereastra,stand picior peste picior rasfoind cu uimire ziarul. Acum tot ce vad este ibricul care sta gol pe aragaz,masa rotunda cu trei scaune si teancul de ziare de pe cel al tatalui,toate pline de praf.
In ochii mei cateva lacrimi au luat nastere. Buzele imi tremurau,ochii ma usturau , picioarele mi se inmuiara ,iar inima ma apasa. Slabita,m-am asezat pe unul din cele 3 scaune. Mi-am lipit capul de masa,iar mainile mi le-am dus usor la cap. Am inceput sa plang,nu puteam face altceva! Imediat am inceput sa tip si sa vorbesc,chiar daca nimeni nu ma asculta.
"Ahh!! De ce mi se intampla asta? De ce nu pot fi un copil normal?De ce doar mie? De ce altii nu patesc ce patesc eu? De ce nu mai am prieteni? Unde sunt ei? Unde imi sunt parintii?Cum voi scapa de asta? Cumm?! Dar...ma aude cineva?"
Am fost intrerupta de zgomotul unor pasi. Suspinand,cu lacrimi in ochi ma gandeam ce sa fac...sa intorc sau nu privirea!? Imi era teama,dar mi-am zis"Ce mi se mai poate intampla?" Fara a mai ezita m-am intors. Am ramas socata! Nu mai puteam rosti nici un cuvant. Ochii mi se marira iar pe fata,fara sa vreau,a luat nastere un zambet. Imediat o voce calda si prietenoasa m-a strigat:
-Lora?!?! Oo,Doamne! Chiar tu? Nu pot sa cred!
Era prietena mea. Cea mai buna prietena a mea! Nu o mai vazusem de cand eram doar o copila.Ahh..ce vremuri! Revenindu-mi dupa starea de soc care ma cuprinse am exclamat:
-Adda?!? Ce faci aici? Cum...cum ai venit?
M-am ridicat imediat de pe scaun si m-am dus la ea. Stateam fata in fata... Am inceput a ne studia reciproc,ajungand la concluzia ca nu prea ne-am schimbat.
-Ia loc! Si cu mana dreapta i-am facut un semn catre cele trei scaune,apoi m-am indreptat intr-acolo urmata de Adda.Statea pe scaunul din fata mea. Ma uitam foarte atent la ea. Pãrul negru si carlionțat îi scoteau în evidențã buzele groase si rosii. Tenul nu prea bronzat,ochii mari si negri,gropițele pe care le avea si ea alaturi de zambetul minunat conturau un adevarat chip mirific. O adevarata placere sa o privesti! Intr-un moment privirile ni se intalnira iar amandoua am coborat privirea spre podea,rusinate. Ne purtam ca doi copii! Un mic chicotit din partea amandurora a umplut camera de un dulce ecou,apoi am indraznit sa-i vorbesc.
- Nu prea te-ai schimbat! Aceeasi timiditate te copleseste!
-Tu vorbesti?! spuse ea cu umor.
I-am zambit puternic apoi am întrebat-o prozaic:
-Deci....cum ai ajuns aici?
-Adesea vin pentru a hrănii micuțele astea...am încercat să le duc la mine,dar s-au opus,așa că le-am lăsat aici,în casa lor.
-Acum se explică faptul că nu au murit de foame!am șoptit ușor,dar cu veselie.
-Firește! Deci...cum te-ai hotărât să te întorci?
- Odată și odată tot trebuia să înfrunt trecutul,nu!? Am considerat că voi fi mai liniștită aici...a început să mă pasioneze singurătatea,singurătatea,am repetat acest cuvânt într-o șoaptă învăluită în mister.
-Știi...eu pot fi mereu lângă tine dacă vrei..
- Mhm...sună minunat! Ce zici...ai vrea să dormi diseară aici!? Dacă vrei mă ajuți și să mă instalez!
-Cu mare plăcere!
